Destul de vesel, destul de trist.
Bogdan e student la Istorie, are vreo douazeci si-un pic. Alex era student la Calculatoare sau asa ceva, parca s-a lasat. Are vreo douazeci si-un pic. Ambii erau fie simple gesturi si fugare priviri, fie sugari sau prin zona la momentul Revolutiei.
Eu sunt un pic mai mare decit ei, alta generatie, suficient cit sa fi prins momentul acela pe picioarele mele, intelect autonom. Intimplarea asta imi ofera la nivel subiectiv niste avantaje si niste dezavantaje. La nivel obiectiv, sau daca obiectiv e mult zis atunci cit ii priveste pe ceilalti, intimplarea respectiva nu-mi ofera mare lucru : ce cistigi pe mere dai pe pere, beneficiul de autoritate se risipeste-n pierderea de limbaj comun, per total tot nul iese.
Si-acum, sa-i citam. Zice Bogdan :
Fiecare sfârşit al lunii decembrie ne prezintă reamintirea. Pot înţelege de ce se-ntâmplă asta, pot înţelege de ce spre amiază, în ziua de 21, se adună bătrânei-revoluţionari-sau-nu în faţa Teatrului Naţional, iar spre seară apar mai-tinerii-noua-dreaptă-eroii-nu-mor care vor face un traseu de la Sala Dalles pentru a depune coroane de flori în centrul Pieţei Universităţii.
Eu am avut un bunic. Mi-a fost drag dar era deja un om batrin cind eram eu un copil, si-a murit pina cind sa-mi lamuresc criteriile si referintele. Cred ca ne-am fi inteles de minune ca adulti, poate singurii din altfel o foarte larga familie. Dar nu ne-am intilnit ca adulti. N-a lipsit asa de mult, citiva ani. Zece erau poate insuficienti, douazeci erau cu siguranta arhisuficienti.
Chiar si asa, nu pot sa-i vad si nu pot sa-i privesc drept niste gramezi de fixatii senile, preocupari bolnave cu propria sanatate, aglomeratii de operatii si tratamente, colectii de obiceiuri mecanice. Stiu din experienta ca inainte de-a fi operat tre' sa fii mai intii intreg, ca inainte de-a te trata tre' sa fi fost cindva si sanatos, ca inainte de-a ramine cu mecanica obiceiului acel obicei a avut o ratiune, si inainte de-a fi ajuns obicei ratiunea a fost prezenta. Ca inainte de-a fi un ascutis care te taie-n talpa pe plaja, fragmentul de scoica a fost chiar asta, parte dintr-o scoica. Vie, scoica, si deci nici intr-un caz cea mai importanta parte, fragmentul. Faptul ca putoarea supravietuieste trupului nu inseamna ca femeile de l-au iubit in viata lui au interactionat cu miasme.
Si, daca ma intrebati despre care dintre cei doi bunici legiuiti fiecaruia v-am vorbit dinsus, va pot spune ca de amindoi. Diferenta minora, citiva ani, parcursul identic. Daca ma intrebati pe mine, as fi preferat ca intregul interval de la razboi la anii optzeci sa se comprime intr-o singura saptamina, si sa ma vad, copil de scoala in compania bunicilor mei, barbati in putere. V-as vinde o intreaga generatie de cacat in cinci minute, dac-as avea cui, cum si unde, cu toata istoria ei jegoasa cu tot. Asta este. As da-o pe nimic sa existe cine s-o ia si s-o duca.
De-aia sunt destul de trist. Nu pentru ca tinarul observa decrepitudinea senila a Fiintei - observatia e judicioasa, reflecta realitatea si ca atare isi are locul ca orice observatie judicioasa care reflecta realitatea. Doar ca pentru mine, vedeti voi, oricit de descarnata hoasca azi, ea tot inseamna ce-a fost cind era tinara. Cind eram tinar. Pe vremea lui Stalin.
Zice Alex :
Momentul 17 Decembrie comemorat de noi nu este unul de folk liber, o nu. Mă îndoiesc sincer că cel comemorat pe 21 Decembrie la Bucureşti ar putea fi unul. Ambele momente sunt încărcate de acea tensiune a începutului, de saltul în gol. Pe aceste date au început revoluţiile, cu oamenii neştiind dinainte dacă vor trăi să vadă apusul. E un aspect fanatic în aceste momente, acea adunare a tuturor oamenilor la unison pentru scopul nobil de a fi ei înşişi în libertate. Cu orice preţ.
Nu mi-e clar dacă chiar există eroul-golan pe care-l menţionezi tu. Eu nu mi-l pot imagina, şi din câte am citit în mărturiile celor ce au supravieţuit revoluţiei, nu a fost vorba de aşa ceva. El aparţine evenimentelor ulterioare din1990, kilometrului 0 al libertăţii, cu proteste şi bâte şi Iliescu în poză; şi folk şi promisiunea libertăţii. Dar în focul din ’89 astea nu existau, şi nu cred că-i o idee bună să amestecăm constructele.
Evenimentele organizate de galerii sunt oarecum goale de conţinut, însă nu din cauza prezenţei portavocii. Mai degrabă din lipsa presiunii reale, nu poţi şti ce n-ai trăit, pe firul acela. Dar portavocea te obligă să trăieşti, chiar dacă tu ai fi în stare să parcurgi întreg marşul gândindu-te la murăturile de acasă.
De-aia sunt destul de vesel : umpluta sau nu, de-o forma anumita sau de alta, gaura din femeie e tot acolo, chemarea din mintea tinarului e la locul ei in 2011 cum era in 1981 sau in 1951. Formele se reproduc in neostoibila lor specificitate proprie umanului, clitorisul n-a variat nici ca forma nici ca functie in zecile de mii de ani in care s-au succedat mii de generatii de femei, fiecare dintre ele dorindu-si nimic alt decit sa nu fie ca ma-sa, si temindu-se de nimic alt decit ca va ajunge ca ma-sa.
Cu alte cuvinte, si apropo de interogatiile cu "platitul pensiei", viata merge inainte, la fel de echilibrata ca intotdeauna, la fel de dezechilibrata ca orice roata in mers. Nu cred sa fi fost mai linistit in legatura cu "soarta lumii" in viata mea. Adevaru-i ca n-am mai fost atit de batrin in viata mea, deci nu-i de-a mirarii.
Nu cred ca au pierdut ceva tinerii astia prin inaderenta (mai resimtita sau mai indiferenta, putin conteaza) la formele istoriei, la formele memoriei mele. Isi vor face, isi vor gasi propriile forme ale aceleiasi istorii, ceea ce revine la a spune ca istoria ii va gasi si isi va taia forma-n carnea lor. Nu ma ingrijoreaza ca "nu-i mai intereseaza", dom'le, pe "tinerii din ziua de azi". Expresia "de cind era bunica fata" serveste (cu toata superioritatea feroce a limbii romane, acest metaconstruct al culturii umane in general vorbind, mai puternica decit o mie de filosofi, comparabila poate cu ebraica si cam atit) la a ilustra problema. Fetia bunicii nu-i un subiect pentru fanteziile erotice ale nepotilor, dat fiind ca geme lumea de verisoare si nepoate inca fragede.
Per total putem trage concluzia ca mai degraba vesel decit trist.
PS. Poti comemora moartea. De fapt, nu poti comemora nimic altceva decit moartea. Sau poate ar trebui sa spun ca nu merita sa comemorezi altceva decit moartea.
Thursday, 29 December 2011
@Mircea Popescu: Eu nu cred ca trebe sa scrii numaidecat enormitati enorme ca sa te poti astepta la vreun comentariu (asta apropo de o afirmatie de-a ta de la un alt articol de pe blog) Sigur ca nu am luat afirmatia mot-a-mot, i-am perceput si trololo-ul, numa' ca tot nu poci intelege, bunaoara, cum de n-a comentat inca nimeni la un articol cum este acesta...care zice neshte lucruri destul de foarte adanci, despre ce va sa insemne fiinta si ce va fi fost sa fie ea in zorii devenirii ei, ca sa zic asa...
Inteleg ratiunea ta de a fi destul de trist, da' mai mult vesel, fiindca poti anticipa cumva cum istoria isi va croi drum si-n fibra generatiei (mai) tinere, cum si in a noastra si-a celor care-au fost inaintea noastra. N-am perceput niciodata neaparat ca-i vorba despre un "nu-i mai intereseaza, dom'le, pe tinerii din ziua de azi istoria". Se poate sa fie si asta, dar inclin mai degraba sa ma leg de o chestiune care transpare clar si cu onestitate din scrisele lui Alex, citate de tine mai sus. Eu cred ca, departe de-a fi dezinteres, e mai degraba vorba despre o ferma ancorare in actualitatea imediata / in prezent, specifica varstei tinere, care te face mai repejor sa fii inclinat (in baza sangelui fierbinte care iti clocoteste in vine) sa devii lesne si la nevoie degraba facator de istorie decat sa fii un ostenit comemorator al ei...E mai degraba o chestiune de "fiecare cu prezentul lui, deci fiecare cu istoria lui".
Nu cred ca tinerii din '89, aia adevaratii revolutionari care au iesit navalnic si entuziast in strada la adevarata Revolutia, cei care, vorba lui Alex, n-au avut cum intui finalitatea revoltei lor, fiind, pe cale de consecinta, cu atat mai merituosi, vor fi fost cu totii inainte vajnici comemoratori ai istoriei nationale ori or fi defilat cu mare patos la traditionalele manifestari cretinoide ocazionate de congrese ori de 23 August. Dar...uite ca atunci cand le-o sunat ceasul sa faca / scrie Istorie, ori scris-o, necugetand prea mult si practic usor inconstienti referitor la incarcatura de eriosm a gestului lor.
Tot la fel si cu generatiile prezente. Cand le-o veni vremea si le-o suna ceasul potrivit cu cauza lor, or scrie si ei istorie fara sa vrea, fara sa stie, chiar daca acum sunt mai degraba plictisiti de eternele fade comemorari ce se-ntampla la Universitate sau in fata Teatrului National.
Tu zici ca numa' moartea merita comemorata...Da' de ce?! Poate ca si viata merita cumva comemorata...iar vazuta nu in sensul retoric, plin de patos, cum ca uite, dom'le, ce valoare unica si inestimabila, care ne-o fost daruita si deci hai sa sarim sa o celebram! Nu! Ma gandesc ca, in fapt, dincolo de a comemora moartea a ceva sau a cuiva anume, batraneii aceia (care de acolo, dinlauntrul lor, de unde giudeci cu mintea si cu spiritul, iar nu cu ramasitele atarnande ale trupului, sunt la fel ca tine si ca mine, numai cu vreo 30 40 de ani mai vechi) isi comemoreaza momente din viata, amintiri dintr-un trecut care, mai inainte de a le fi confiscat de istorie, le apartine, e al lor, cum a noastra a fost ziua de ieri si cea de alaltaieri si Craciunurile care au trecut, din care iti raman eventual si niste poze, cum is cele din Fototeca de Haur, spre-o pilda...iara tu, bunaoara, n-ai comemorat neparat moartea ta celui care-ai fost atunci, ci te-ai re-trait cumva (rememorandu-te) pe tine cel de atunci...Sau nu?! Sau ii mai degraba o falsa problema, ce tine de locul in care te pozitionezi anume ca sa privesti lucrurile?
Am fost adesea (si inca mai sunt) tentata sa aprofundez subiectul asta...Imi pare (ori cel putin asta-i teza mea) ca varstnicii nu-si percep varsta exact in maniera in care noi suntem inclinati sa le percepem batranetea...Cred (facand abstractie de cliseul ca varsta-i o chestiune de atitudine, de stare de spirit) ca individul nu se percepe pe sine, din interior, ca fiind copil, tanar, matur si apoi batran. E-o chestiune de curgere, de devenire, intr-un proces in care delimitarile astea isi pierd treptat-treptat tot mai mult din granite (pe masura ce timpul curge in defavoarea noastra, cumva), pentru ca, pe masura ce se apropie de un liman, sa devina extrem de subiectiv de stabilit si de imprecis daca, cum si cand anume ai devenit "un batranel", tu nepercepandu-ti "devenirea" ca atare...De aici si frunusetea a ceea tu spui referitor inclusiv la mecanicxa obiceiurilor si la faptul ca inainte de-a deveni ciob ai fost o bucata dintr-o scoica...numa' ca e foarte posibil ca toate aste perceptii sa fie accesibile cumva doar dinafara...dinauntru, ciobul ala in care iti tai tu piciorul se vede in continuare scoica, asa cum batranelul de la coada de la paine a "inchis" in el pe barbatul care a fost si de care niciodata anume nu s-a dezis si nu s-a indepartat...Nu ma pricep sa nuantez mai bine de atat, dar cred ca am insistat destul cat sa se inteleaga intr-un fel ceea ce am vrut sa zic.
Cat despre tineri, imi pare evident ca ei n-au pierdut nimic prin inaderenta la formele istoriei, pentru ca e vorba, in fapt, cum bine nuantezi tu, despre inaderenta la formele memoriei tale. Ei (y compris ceea ce ei poarta intr-insii ca devenire - implicit batraneii care ei vor deveni) or adera fara macar sa isi dea seama la istoria lor, ca expresie continuatoare / in evolutie a unui ce mai mare, ce trece dincolo de ei, reprezentat in cea mai accesibila instanta de formele memoriei lor ca entitati, ca generatie s.a.m.d.
Thursday, 29 December 2011
Apai e posibil sa nu fi simtit nimeni ca are ceva de zis. Nu-s obligatorii nici comentariile astea pina la urma.
Aia-i bistos.
O incercare de-a "comemora" viata e fara obiect, chestie care rezulta din tocmai definitia vietii. Faptul ca isi redefineste perpetuu istoria (sau daca n-o chiar face totusi faptul ca detine puterea de a-si redefini oricind istoria) e principala caracteristica a vietii, asa deosebim fiintele de minerale. De-aia nici nu se fac statui oamenilor in viata : nu stii cui ii faci statuie. A, ca se poate celebra viata, sigur ca da, aia se poate, si se chiar si face. Nu cred, cu alte cuvinte, ca-i o falsa problema, cred ca nici macar nu-i o problema : cele doua capete din care incearca sa se alcatuiasca nu-s niciodata-n aceeasi lume.
E evident si indubitabil ca virstnicii nu-si percep virsta asa cum le percep ceilalti batrinetea. Si pe aceeasi linie, obiectul adulatiei tale nu-si percepe propria fiinta asa cum i-o percepi tu, ala de-l urasti nu se simte un om josnic si de nimic chiar daca el asta este, invingatorul anonim pina mai ieri, celebru astazi nu resimte-n sine ceva rupere de lume, ci dimpotriva, isi bea cafeaua de dimineata tot cu lapte, tot ca si ieri. Granita exterior/interior e ca marginea lentilei, dupa o banda de aberatii incepe o cu totul alta lume.
Deci pe scurt e bine.
Thursday, 29 December 2011
tl;dr
Friday, 3 January 2014
Un articol exceptional, mai rar asa ceva, felicitati !