Nu cred ca tinerii din ‘89, aia adevaratii revolutionari [...] vor fi fost cu totii inainte vajnici comemoratori ai istoriei nationale ori or fi defilat cu mare patos la traditionalele manifestari cretinoide ocazionate de congrese ori de 23 August.

Aia-i bistos.

O incercare de-a "comemora" viata e fara obiect, chestie care rezulta din tocmai definitia vietii. Faptul ca isi redefineste perpetuu istoria (sau daca n-o chiar face totusi faptul ca detine puterea de a-si redefini oricind istoria) e principala caracteristica a vietii, asa deosebim fiintele de minerale. De-aia nici nu se fac statui oamenilor in viata : nu stii cui ii faci statuie. A, ca se poate celebra viata, sigur ca da, aia se poate, si se chiar si face. Nu cred, cu alte cuvinte, ca-i o falsa problema, cred ca nici macar nu-i o problema : cele doua capete din care incearca sa se alcatuiasca nu-s niciodata-n aceeasi lume.

E evident si indubitabil ca virstnicii nu-si percep virsta asa cum le percep ceilalti batrinetea. Si pe aceeasi linie, obiectul adulatiei tale nu-si percepe propria fiinta asa cum i-o percepi tu, ala de-l urasti nu se simte un om josnic si de nimic chiar daca el asta este, invingatorul anonim pina mai ieri, celebru astazi nu resimte-n sine ceva rupere de lume, ci dimpotriva, isi bea cafeaua de dimineata tot cu lapte, tot ca si ieri. Granita exterior/interior e ca marginea lentilei, dupa o banda de aberatii incepe o cu totul alta lume.

Deci pe scurt e bine.

Inteleg ratiunea ta de a fi destul de trist, da' mai mult vesel, fiindca poti anticipa cumva cum istoria isi va croi drum si-n fibra generatiei (mai) tinere, cum si in a noastra si-a celor care-au fost inaintea noastra. N-am perceput niciodata neaparat ca-i vorba despre un "nu-i mai intereseaza, dom'le, pe tinerii din ziua de azi istoria". Se poate sa fie si asta, dar inclin mai degraba sa ma leg de o chestiune care transpare clar si cu onestitate din scrisele lui Alex, citate de tine mai sus. Eu cred ca, departe de-a fi dezinteres, e mai degraba vorba despre o ferma ancorare in actualitatea imediata / in prezent, specifica varstei tinere, care te face mai repejor sa fii inclinat (in baza sangelui fierbinte care iti clocoteste in vine) sa devii lesne si la nevoie degraba facator de istorie decat sa fii un ostenit comemorator al ei...E mai degraba o chestiune de "fiecare cu prezentul lui, deci fiecare cu istoria lui".

Nu cred ca tinerii din '89, aia adevaratii revolutionari care au iesit navalnic si entuziast in strada la adevarata Revolutia, cei care, vorba lui Alex, n-au avut cum intui finalitatea revoltei lor, fiind, pe cale de consecinta, cu atat mai merituosi, vor fi fost cu totii inainte vajnici comemoratori ai istoriei nationale ori or fi defilat cu mare patos la traditionalele manifestari cretinoide ocazionate de congrese ori de 23 August. Dar...uite ca atunci cand le-o sunat ceasul sa faca / scrie Istorie, ori scris-o, necugetand prea mult si practic usor inconstienti referitor la incarcatura de eriosm a gestului lor.

Tot la fel si cu generatiile prezente. Cand le-o veni vremea si le-o suna ceasul potrivit cu cauza lor, or scrie si ei istorie fara sa vrea, fara sa stie, chiar daca acum sunt mai degraba plictisiti de eternele fade comemorari ce se-ntampla la Universitate sau in fata Teatrului National.

Tu zici ca numa' moartea merita comemorata...Da' de ce?! Poate ca si viata merita cumva comemorata...iar vazuta nu in sensul retoric, plin de patos, cum ca uite, dom'le, ce valoare unica si inestimabila, care ne-o fost daruita si deci hai sa sarim sa o celebram! Nu! Ma gandesc ca, in fapt, dincolo de a comemora moartea a ceva sau a cuiva anume, batraneii aceia (care de acolo, dinlauntrul lor, de unde giudeci cu mintea si cu spiritul, iar nu cu ramasitele atarnande ale trupului, sunt la fel ca tine si ca mine, numai cu vreo 30 40 de ani mai vechi) isi comemoreaza momente din viata, amintiri dintr-un trecut care, mai inainte de a le fi confiscat de istorie, le apartine, e al lor, cum a noastra a fost ziua de ieri si cea de alaltaieri si Craciunurile care au trecut, din care iti raman eventual si niste poze, cum is cele din Fototeca de Haur, spre-o pilda...iara tu, bunaoara, n-ai comemorat neparat moartea ta celui care-ai fost atunci, ci te-ai re-trait cumva (rememorandu-te) pe tine cel de atunci...Sau nu?! Sau ii mai degraba o falsa problema, ce tine de locul in care te pozitionezi anume ca sa privesti lucrurile?

Am fost adesea (si inca mai sunt) tentata sa aprofundez subiectul asta...Imi pare (ori cel putin asta-i teza mea) ca varstnicii nu-si percep varsta exact in maniera in care noi suntem inclinati sa le percepem batranetea...Cred (facand abstractie de cliseul ca varsta-i o chestiune de atitudine, de stare de spirit) ca individul nu se percepe pe sine, din interior, ca fiind copil, tanar, matur si apoi batran. E-o chestiune de curgere, de devenire, intr-un proces in care delimitarile astea isi pierd treptat-treptat tot mai mult din granite (pe masura ce timpul curge in defavoarea noastra, cumva), pentru ca, pe masura ce se apropie de un liman, sa devina extrem de subiectiv de stabilit si de imprecis daca, cum si cand anume ai devenit "un batranel", tu nepercepandu-ti "devenirea" ca atare...De aici si frunusetea a ceea tu spui referitor inclusiv la mecanicxa obiceiurilor si la faptul ca inainte de-a deveni ciob ai fost o bucata dintr-o scoica...numa' ca e foarte posibil ca toate aste perceptii sa fie accesibile cumva doar dinafara...dinauntru, ciobul ala in care iti tai tu piciorul se vede in continuare scoica, asa cum batranelul de la coada de la paine a "inchis" in el pe barbatul care a fost si de care niciodata anume nu s-a dezis si nu s-a indepartat...Nu ma pricep sa nuantez mai bine de atat, dar cred ca am insistat destul cat sa se inteleaga intr-un fel ceea ce am vrut sa zic.

Cat despre tineri, imi pare evident ca ei n-au pierdut nimic prin inaderenta la formele istoriei, pentru ca e vorba, in fapt, cum bine nuantezi tu, despre inaderenta la formele memoriei tale. Ei (y compris ceea ce ei poarta intr-insii ca devenire - implicit batraneii care ei vor deveni) or adera fara macar sa isi dea seama la istoria lor, ca expresie continuatoare / in evolutie a unui ce mai mare, ce trece dincolo de ei, reprezentat in cea mai accesibila instanta de formele memoriei lor ca entitati, ca generatie s.a.m.d.

"Nu cred ca au pierdut ceva tinerii astia prin inaderenta (mai resimtita sau mai indiferenta, putin conteaza) la formele istoriei, la formele memoriei mele. Isi vor face, isi vor gasi propriile forme ale aceleiasi istorii, ceea ce revine la a spune ca...