Cezar Petrescu -- File dintr'un caiet de amintiri : Mateiu I. Caragiale

This below item is reproducedⁱ after an original published in March 1938 in Gindireaⁱⁱ #3ⁱⁱⁱ, made available^iv across the globe by BBU Cluj's excellent periodicals digitization programme^v.

I have no idea who made the etching reproduced ; it leads the title page of the article. Cezar Petrescu, who amusingly was born at Cotnari, was one of the editors of Gindirea (with Lucian Blaga^vi and Ion Dobre^vii), and published Fram, ursul polar. Mateiu I. Caragiale is that annoying dicklet whose lifework I took over and fixed.

E de mirare că în literatura românească n'a rămas o singură carte vie, auten­tică, durabilă, care să consemneze atmosfera Capitalei de îndată după răsboi şi după plecarea trupelor germane.

A fost un amestec de oameni, de chipuri, de graiuri, de porturi ; o încrucişare de hidoase nesaţiuri şi de astrale aspiraţii ; un neastâmpăr plin de contraste şi o deslănţuire a instinctelor cele mai brute, stropite de lacrimile cele mai pure ; o mi­zerie cruntă bântuită de viscole şi un barbar desfăt al proaspeţilor procopsiţi pe urma furniturilor, aprovizionărilor, samsarlâcurilor, tripourilor, adulterelor consim­ţite -- cum n'au cunoscut Bucureşti niciodată.

Demobilizaţii călcau stingheriţi în straiele pe jumătate civile, pe jumătate militare. Feciorii plecaţi în coloane de cercetaşi şi întorşi cu o umbră de musteaţă adolescentă sub nări, îşi căutau mamele în văluri de doliu. Se îmbrăţişau trecătorii pe stradă. Se întâlneau strigoii ridicaţi din morminte. Scânceau copiii purtaţi de mână şi lăcrimau bunice împuţinate la trup de foamea raţionalizată a ocupaţiei. Ardeleni, bănăţeni, bucovineni, basarabeni, în uniformele risipitelor armate şi în pitoreştile costume ale regiunilor însfârşit libere, făceau întâia oară cunoştinţă cu noua lor capitală de ţară. Apăreau din pământ cabarete şi cafenele, dispăreau peste noapte ca să lase loc ghişeurilor de bănci, intrase în circulaţie u n nou cuvânt -- filodorma.

Toată lumea arvunea, cumpăra, vindea, se vindea, răscumpăra, închiria, sub-închiria, specula, într'o monstruoasă frenezie ca pe vremea bancherului Law, cu o deosebire că în loc să fie vorba de o Companie a Indiilor, se alcătuia încă de atunci în vastă societate pe acţiuni, exploatarea României mari. Ceiace mai durează şi acum, în alt ritm, cu o mai tenace şi mai neînduplecată şi mai sigură metodă.

Intr'o asemenea Capitală, cu asemenea faţă crispată în spasmuri alternate de râs şi plâns, coboram în Gara de Nord, provincial june, îmbâcsit de prejudecăţile târgurilor mucigăite, ademenit de literatură, de gazetărie, de plănuiri pe cât de mă­reţe, pe atât de absurd inocente.

Intâia impresie a fost uluitoare.

A rămas aceiaşi chiar peste câteva luni, când după o scurtă şi hotărîtor de scârbită iniţiere, breasla scrisului zilnic îmi îngăduia să pătrund pretimpuriu în culisele ocârmuirilor, să văd de-aproape reversul decorului, să cunosc oameni po­litici acasă la dânşii, în solemne cabinete ministeriale, la mese de restaurant unde-şi desbumbiau morga la al treilea pahar, ca să-şi dea pe faţă cu senin cinism, mane­vrele deochiate pentru a torpila un coleg de bancă ministerială, a desbina un partid, a fabrica din hârburi legate cu sârmă altul nou-nouţ, a îngropa cât mai desăvârşit sub teascul acesta de gunoaie dospite, sgură şi putreziciune a României vechi, Ro­mânia cealaltă, nouă, cu a cărei părelnică imagină de azur în ochi au murit soldaţii tranşeelor şi n'a fost să mai capete fiinţă de aievea.

Mă aflam în anticamera unui astfel de vremelnic atotputernic al zilei, trecut de atunci pe linia de garaj. O Excelenţă lăţoasă, cu mutra de actor ratat, plină de sine, ahtiată de interviewuri cu poze la gazetă, gata să pecetluiască în câteva decla­raţii fulgurante soarta opoziţiei, a ţării, a minorităţilor, a păcii, a Europei, a mapa­mondului. Resemnat îmi pregătisem creionul şi blocul de hârtie. Totul fusese din timp aranjat cu un telefon la ziar, întru luminarea cititorului orbeţ, care atât aş­tepta ca să se dumirească asupra încâlcitelor probleme de politică internă şi ex­ternă : cuvântul inspirat al Excelenţei-Sale! Aceiaşi Ex-Excelenţă, clasată la rebut, pe care acum o întrezăresc uneori după miezul nopţii, în restaurantele golite, pero­rând răguşit în nouri de trabuc, la o masă cu doi sau trei mahmuri supravieţuitori ai frumoaselor zile dela Aranjuez.

Şeful de cabinet, tinerel spilcuit şi pomădat, îşi cerea scuze în numele patro­nului, mai politicos decât e obiceiul. (Ştia pentruce venisem. Imi strecurase şi el poza, dar deocamdată fără declaraţii).

-- Un moment! Intraţi imediat! mi-a surâs dulceag şi complice.

In anticameră a cutreerat o nerăbdare ostilă, întretăiată de oftaturi şi tălpi târşite, ca în sala de aşteptare a dentiştilor, când un nou sosit uzurpă dreptul de ve­chime al primilor ocupanţi. Am simţit câteva perechi de ochi împungându-mă fără prietenie. Şi cum eram tânăr, şi cum eram debutant într'o meserie unde argăseala obrazului e cea mai de preţ virtute, şi cum păstram încă nealterată o provincială evlavie a drepturilor şi ierarhiilor --mărturisesc că această vrăjmăşie nemeritată a atâtor necunoscuţi, a luat proporţiile unei adevărate suferinţi. Quantum mutatus ab illo!

Am ocolit privirile, răsucind stingherit în mână blocul de hârtie şi creionul. Un singur şi ciudat personagiu, pe scaunul de-alături, nu arătase nici un semn de impacienţă. Neclintit, absent, cu bărbia scufundată într'un guler înalt, tare, demo­dat, răsfrânt la colţuri, se uita în gol, cu o mână sprijinită în bastonul puţin depăr­tat de el, în atitudinea cunoscută şi hieratică a palidelor fotografii dintre anii 1900--1914, adică dinainte de diluviu. Intr'adevăr, ciudat personagiu! Şi nu un individ, un domn, un solicitant, un camarad de suferinţe, din fauna sălilor de aştep­tare. Nimic din toate aceste categorisiri. Un personagiu.

Pe furiş, cu coada ochiului, îl examinam pe îndelete, lacom, în setea juvenilă de debutant literar care îşi imaginează a descoperi pretutindeni tipuri inedite şi pitoreşti de umanitate.

Aşezat picior peste picior, cu pălăria întoarsă cu gura în sus pe-un genunchiu şi cu mănuşile aruncate înlăuntru, sprijinindu-şi palma în bastonul înalt, veci­nul meu părea decis să aştepte în aceiaşi rezignată şi totuşi distantă imobilitate, până ce vom intra toţi la Ministru, până ce vom ieşi toţi dela Ministru, până ce vom pleca toţi, până ce va pleca şi Ministrul, şi Şeful de cabinet, şi uşierul, şi porta­rul de-afară.

"Poate că va fi uitat unde se află şi ce vrea!" -- am gândit nu fără oarecare maliţie, atras de ciudăţenia omului şi a atitudinei.

Examinarea furişă a continuat mai minuţios, în mai avidă inventariere a trăsăturilor şi a portului. Jachetă imperceptibil uzată, dar de ales croiu şi de scumpă stofă. Pantalon amintind vag culoarea oului de raţă. Cravată cu nodul lat şi cu ac înfipt după tradiţia desuetă a dandismului de pe vremea lui Oscar Wilde şi Aurelian Scholl. Inel cu piatră la un deget ; pe cealaltă mână, alt inel cu o bom­bată şi voluminoasă camee. Iar obrazul ras în întregime, sub părul cărunt pieptă­nat cu grijă, dar netuns, viguros şi aspru, părea prăfuit, tăiat în rocă de calcar, încă neisprăvit din modelaj înadins pentru a păstra o duritate imobilă. Numai buza de sus, puţin prelungită la mijloc în curbă senzuală, se mişca abia vizibil uneori, într'un tremur de zâmbet lăuntric, umanizând această neclintire, trădând nu ştiu ce vulnerabilă şi secretă plesnitură în zalele armurei de cavaler fără frică şi fără de pată. Zâmbetul acela, reflex al unui proces interior şi poate inconştient, avea ceva trist, dezarmat, naiv, lipsit de orice corosivă agresivitate, ca zâmbetul nevinovat al copiilor prin somn.

Prin ce nelogică asociaţie de idei, l-am asemuit oare cu un personagiu al lui Caragiale ?

Vor fi fost de pricină numai pantalonii de culoarea aproximativă a oului de raţă, atât de frecvenţi în Schiţele, Momentele şi în Teatrul neîntrecutului creator de tipuri mai vii decât cei care circulă în viaţa cea vie. Incolo, în afară de acest super­ficial detaliu al costumului, nimic n'ar fi îndreptăţit o asemenea absurdă apropiere, fiindcă nimic nu era mai străin la chip şi la asemănare de lumea lui Caragiale ca vecinul meu de scaun. Mai târziu, aveam să mă mulţumesc cu altă explicaţie ocultă. Atunci am îndepărtat numele lui Caragiale. M'am gândit la unele personagii din romanul şi teatrul francez, la unele personagii din literatura italiană ; acei no­bili provinciali, scăpătaţi, născuţi şi trăiţi în castele dărăpănate, respectând cu sfin­ţenie tipicuri vetuste de protocol, dezorientaţi în brutala deslănţuire a plebei con­temporane, orgolioşi şi timizi, puţin cam ridicoli în meticuloasa lor politeţe, afară din veac şi osândiţi stingerii ca ultimii supravieţuitori ai speciilor din Australia. Mi-au trecut prin cuget unii eroi din romanele lui Henri de Régnier, Peladan, d'Annunzio, Viliers de l'Isle Adam, din piesele lui Lavedan, Flers şi Caillavet, François de Curel, cu numele lor anacronice, Gaetan, Gontran, Emeric ; nici într'un caz n'am avut intuiţia justă a unui erou din cărţile lui Barbey d'Aurevilly, a unui
des Esseintes din romanul lui Huysmans sau Mr de Phocas, eroul lui Jean Lorrain.

-- Puteţi intra! Domnul Ministru aşteaptă!... m'a smuls din livreştile mele reverii, Şeful de cabinet, afabil şi precipitat.

Murmurul şi foşnetele ostile au reînviat ; un domn dolofan cu o geantă imensă pe genunchi m'a privit asasin. Vecinul meu se uita însă mai departe în gol. Numai buza de sus îi tremura în zâmbet de resemnare tristă, dezarmată şi puerilă. Am dorit din tot sufletul să se afle scris pe listă înaintea celorlalţi şi să-i pot ceda locul. Iar fiindcă minunile tot mai sunt cu putinţă pe lumea aceasta, în pofida afir­maţiilor din fabulă, aşa s'a întâmplat.

-- Al cui e rândul ? întrebai, prefăcându-mă deodată îngrijorat de-un amă­nunt foarte important pe care îl neglijasem.

-- Al domnului! îl indică Şeful de cabinet, ca pe-un obiect neînsufleţit. Dar ce-are aface ? Domnul Ministru a spus...

-- Tocmai! l-am întrerupt. Să intre domnul. Este neapărată nevoie să dau un telefon la redacţie... La Secretariat... Inţelegi ? Ediţia!... Să nu se piardă ediţia de provincie... Ai vreun curier la îndemână ca să trimit fotografia, fotografiile, pentru clişee ?... Altfel nu garantez... Intârziem cu douăzeci şi patru de ore... Ar fi păcat... Ştii!... Numărul de Duminică are tiraj aproape dublu...

Ediţia!... provincia!... fotografii!... clişee!... toate aceste idioţii bâlbâite fără nici o noimă şi-au făcut efectul. Mai amabil încă şi mai precipitat, Şeful de cabinet mi-a pus telefonul la dispoziţie, plicul pentru fotografiile atât de importante şi aş­teptate de ţară cu atâta nerăbdare. A introdus vecinul meu de scaun la lăţoasa Ex­celenţă şi m'a lăsat să îndrug la telefon nu-mi mai amintesc ce palavre secretarului de redacţie ; care se mira cu drept cuvânt de zarva şi excesul acesta de precauţii pentru a nu întârzia la tipar prea cunoscutele râgâieli de cugetare ministerială, pa­rodiate cu anticipare de două ore, în chiar încăperea secretariatului, de-un confrate bufon şi cătrănit în rele, când a aflat întru ce glorioasă ispravă plec cu plaivazul şi blocul de hârtie. Convorbirea telefonică a durat câteva minute. In loc de-un "la revedere", secretarul sbierase în pâlnia de ebonită câteva ireverenţioase aluzii, ta­man la aceste râgâieli, pe care le voia comprimate, neavând disponibile mai mult de două coloane -- "prea destule pentru un bou ce poate să ragă şi prin oficiosul gu­vernului!"

Am închis repede receptorul. Nu eram şi eu destul de cătrănit în limbajul curent al culiselor de ziare independente. Mi se părea că a auzit toată sala de aştep­tare, cu toate cele douăzeci de urechi ciulite. N'a fost nimic. Vecinul meu de aştep­tare ieşea din cabinetul ministrului, expediat prea repede, cu o cută contrariată între sprâncene. Din nou, jacheta, gulerul înalt şi ţapăn, pantalonii de culoarea oului de raţă, mersul solemn şi sacadat, au făcut să-mi fluture în minte o singură clipă, imaginea cu totul falsă a unui personagiu din galeria lui Caragiale.

N'am avut când s'o înlătur.

Cu figura schimbată, politicoasă, de om oare e deprins să se domine şi pe care nici o contrarietate personală nu-l poate face să-şi uite codul perfectelor raporturi sociale, s'a oprit să-mi mulţumească pentru felul cum i-am cedat dreptul său, în loc să-l uzurp.

M'a întrebat dacă am aranjat chestia "foarte importantă" cu redacţia.

Iar după zâmbetul fin şi după sclipirea ironică din ochii cenuşii, după apăsa­rea abia intenţionată pe cuvinte, am ştiut că pricepuse ceva din întreaga comedie. Nu ceva. Totul.

Deci, în vremea cât credeam că-l examinez şi-l inventariez nebănuit cu coada ochiului, la rându-mi, eu fusesem cel examinat, inventariat, cântărit, clasat. Altfel, fără nici o pregătire, din îngăimările fără şir bune doar pentru pomădatul şef de cabinet, nu mi-ar fi ghicit atât de precis inocenta viclenie, delicată în intenţie, stupid trecută în fapt, cu bâlbâieli şi invocarea unor imaginare şi umoristice catas­trofe. A fost între amândoi o scurtă comunicare imaterială, aeriană, dincolo de cu­vinte şi de strângerea mâinilor ; unul din acele prea rare momente când fără să se fi cunoscut vreodată, oamenii se înţeleg prin vibraţii de invizibile antene, dispensându-se de grosolanul vehicul al vorbelor calpe, uzate, improprii, care desfigurează şi trivializează, în loc să exprime. Apoi, fragilul funigel s'a destrămat. Am căzut în banalul dictat de codul perfectelor raporturi sociale.

Şi-a rostit numele :
-- Mateiu Caragiale!
Pe-al meu, l-am pronunţat scăpând creionul jos, uitându-mă fâstâcit după el cum se duce de-a dura, plecându-mă să-l ridic de sub picioarele domnului dolofan cu geanta doldora pe genunchi.

Intrasem eu deplin în pielea unui comic erou din galeria lui Ion Luca Cara­giale! Iar rolul îl jucam cu toată naturaleţa spontană şi irezistibilă, a victimei care aflându-se în vizită la madam Maria Popescu, s'a pomenit opărită cu gingirlia fier­binte pe pantalonii culoarea oului de raţă, cu chisea de dulceaţă vărsată în şoşoni, de micul Ionel, "maioraşul", frate geamăn cu d-l Goe.

Aceasta şi aşa a fost prima mea întâlnire cu Mateiu Caragiale. Ispăşeam pe unde-am păcătuit cu gândul. Maliţioasele asemuiri fără nici un temeiu cu eroii lui Caragiale, celălalt, se răsbunau întorcându-se asupră-mi. Noroc că şeful de cabinet, mi-a dat zor, amintind că Excelenţa-Sa aşteaptă să-mi dicteze profundele sale cu­getări asupra situaţiei interne, externe, europene, mondiale.

*

Astăzi, când carnetele de însemnări zilnice ale prietenului de mai târziu, în-găduiesc o reconstituire postumă a firii şi a preocupărilor sale din acea vreme, îmi este uşor să înţeleg ce căuta Mateiu Caragiale în sala de aşteptare a unei Excelenţe. Ce căuta şi ce nu aflase, expediat la iuţeală, fiindcă nu reprezenta nici un aport electoral, nici o familie cu ramificaţii în partid, nici o gazetă care să tipărească un senzaţional interview cu poza pe două coloane.

Feciorul lui Ion Luca Caragiale, ajuns la o răscruce a vieţii, se străduia să-şi întemeieze o modestă situaţie în administraţie sau în diplomaţie, unde la adăpostul zilei de mâine, credea că-şi va duce mai înlesnit la capăt lucrările literare şi istorice. Prost o nimerise! Il urmăreau de dincolo de mormânt, eroii paterni, Caţavencii şi Tipăteştii politicei româneşti pe care nu i-au schimbat nici anii, nici ţara cu hotare lărgite.

Şi totuşi în aceleaşi carnete, găsesc un portret interior şi exterior al lui Ma­teiu Caragiale de atunci, aşa cum l-am zărit întâia oară, puţin demodat, puţin pră­fuit, estompat ca într'o împâclită şi melancolică oglindă :

"Il y a boulevard Carol 61, faisant coin avec la rue Olari, un hôtel privé à un étage et au sous-sol élevé. Je ne sais plus pourquoi cet hôtel qui n'a rien d'ex­traordinaire me plaisait tellement il y a vingtdeux ans que je me disais que s'il m'arrivait de faire une belle affaire, je tâcherais de l'acquérir. Ces derniers soirs, en pas­sant devant lui, je me le suis rappelé et je me suis trouvé avec lui plus d'une res­semblance. Comme moi il est démodé, un peu délabré et mal entretenu. Et j'ai pensé aussi combien les goûts changent..."

Tristeţea încărcată de presimţirea sfârşitului e veşnic prezentă în carnetele din ultimii ani, împletindu-se cu auto-mustrări, întoarceri în trecut, severe examene de conştiinţă, un sfâşietor sentiment al zădărniciilor. Pentru a contura portretul psihologic al unui asemenea om singuratec, mândru şi secret, cu oroarea confesiu­nilor intime, amintirile personale n'ar folosi decât pe jumătate. Nu l-am auzit nici­odată plângându-se, bucurându-se, plănuind, râvnind, decât atunci când discuţia ajungea la literatura sa ori a altora. Viaţa cealaltă, vicisitudinilor terestre, şi-o ascundea orgolios sigilată sub şapte peceţi. Cine oare, din cei mai apropiaţi prieteni, după ce-am râs, am povestit, am clevetit, ne-am despărţit dela o masă târzie unde ştia să preţuiască vinul chilimbariu şi bucatele de gust subţire ; cine ar fi bănuit că pleca să înscrie în însemnările zilnice tuturor tăinuite, pagini amare ca acele datate Bucarest, 29 avril 1934 ?

Este nevoie să le citez în parte măcar, răsturnând cronologia amintirilor, pen­tru mai deplina schiţare a unui portret în raccourci a omului :

"Le quarante-neuvième anniversaire de ma naissance, a été triste et depuis ce jour -- il y en a trente-quatre -- je traverse une terrible crise morale. Mon état d'âme est probablement celui des gens qui sentent leur fin proche et n'espèrent plus de lendmain. A tout compter qu'est-ce qu'il me reste à espérer encore ? Le temps passe si vite et si vide! Ah! si j'avais su...

Choiseul, le ministre, a écrit que le regret est inutile. Il a eu bien tort. Le re­gret est le frère jumeau de l'expérience. J'en ai beaucoup de l'un et de l'autre et c'est l'unique capital que j'ai amassé pour mes vieux jours, les jours que je com­mencerai bientôt à compter dans la gêne et l'amertume.

Au crépuscule, isolé chez moi, la nuit dans mes promenades solitaires, je juge mon passé, je me juge moi-même, durement. Et je me demande à quoi m'a servi mon intelligence, si j'en ai eu, si j'ai si mal conduit mon esquif. Lorsque j'ai vu que tout était contre moi, pourquoi l'ai-je été moi-même ? Ai-je été inconsciemment mon propre ennemi par une sorte d'instinct d'autodestruction, à quoi a tenu cet inexpli­cable manque d'initiative et de dynamisme, comment s'aocomode-t-il avec toutes mes autres qualités précieuses et rares, avec la supériorité qu'on ne peut pas me contester? Il est vrai aussi que la chance m'a peu favorisé, n'étant à mon egard que passive".

Acestea însă rămâneau în file de jurnal şi în cele 14 agende anuale. Nouă, cunoscuţilor şi prietenilor, ne arăta altă faţă. Nu mai puţin indescifrabilă.

*

Un hiatus în veriga amintirilor, mă împiedică să lămuresc când şi cum ne-am văzut a doua şi a treia oară ; când şi în ce împrejurări s'a legat acea inconzistentă camaraderie scriitoricească, fără pipăiri adânci la început, biciuită de febra vieţii bucureştene de îndată după războiu.

Intâlniri banale, pe fugă, la Capsa; câteva ceasuri la mesele din unghierul cel mai întunecos delà Mircea sau Carul cu bere ; câteva seri prelungite la Iordache din Covaci sau la Căpitanul. De cele mai adese ori în tovărăşia unor prieteni comuni mai vechi, ca Adrian Maniu sau Păstorel Teodoreanu. Mărturisesc o firească şi reciprocă reserva în aceste începuturi. Temperamentală la amândoi. Din parte-mi, agravată şi de-o stânjenire cu rădăcinile rămase în anticamera ministerială unde ne-am cunoscut. Mă obseda un simţimânt de culpă, faţă de noul amic pe care îl ca­tegorisisem fără nicio justificare în galeria eroilor caragialeşti. Şi imediat, acestei obsesii, se substituia alta, de-o mai complexă natură. De oarece Mateiu n'avea întru nimic de-aface cu înfăţişarea şi psihologia eroilor lui Caragiale ; cum de mi-a evo­cat totuşi, de îndată, numele lui Caragiale ? Fusese o sugestie ocultă, un fenomen mistic, un proces telepatic ? Ori, ochiul sau urechea au înregistrat atunci fără con­trol, în subconştient, numele rostit de cineva în sala de aşteptare, scris poate de Şeful de cabinet pe foaia audienţelor ? Unui om într'altfel deschis spovedaniilor, cum e năravul românului sa se confieze celui dintâi venit după întâia masă, i-aş fi isto­risit fără înconjur întreaga poveste, ca să-mi descarc sufletul.

Mateiu Caragiale nu era astfel de om.

Scorţoşenia oarecum exotică, în orice caz anacronică pentru o societate lăbăr­ţată la fire şi apucături, întreţinea între noi zone interzise de discuţie. Acum, îmi dau seamă că multă vreme, n'a mai resuscitat comuniunea de-o clipă, din anticamera ministerială, când fără vorbe, dintr'un surâs şi o sclipire complice a ochilor, ne-am în­ţeles printr'un limbaj într'altfel fluid. Firul de funigel avea să se înnoade la loc, pe încetul, mai târziu. Iar şi atunci, prietenia era sortită să rămână numai literară, cu pasionate şi pasionante desbateri, care se opreau brusc, deviau, când ameninţau să invadeze în celălalt univers al său, intim şi dureros, rezervat carnetelor de însem­nări zilnice.

Imi amintesc de-o anume după-amiază de primăvară ploioasă, tulbure, mur­dară, înainte de a da mugurul liliecilor, când alţi prieteni ne-au părăsit în sala din fund, întunecoasă şi strâmtă ca o cabină de submarin, în vechea clădire Mircea, de atunci. Nu mai ţineam socoteala ceasurilor. Localul se golise. Chelnerii dormitau, în aşteptarea celuilalt val de clienţi, crepusculari. Era o pace şi o semi-obscuritate de berărie provincială, germanică, prielnică discuţiilor fără ţintă şi fără capăt, în afară de conţigenţele reale. Mă surprindea cultul lui Mateiu Caragiale, pentru literatura întru câtva afectată, minoră, sclavă stilului artist, caducă şi lipsită de sânge arterial.

Ne aflam de altfel amândoi pe-un teren cunoscut.

Avusesem şi eu aceleaşi admiraţii pentru fraţii Goncourt, pentru Huysmans, pentru prosatorii simbolismului şi parnasienilor, care după ce s'a încheiat ciclul ado­lescenţei, mi se păreau ilisibili. Din fraţii Goncourt, reţineam memorialiştii, nu roman­cierii ; din Huysmans la Catedrale, nu A Rebours.

De aci, a ajuns vorba la stil, pentru unii un scop, când de fapt e un mijloc. Şi enumeram câţiva scriitori care se admiră cum scriu ; întocmai ca unii oratori care se ascultă încântaţi cum vorbesc. Invocam exemplele tonice din literatura românească. Prozatorul cu stilul făcând corp cu obiectul şi cu subiectul, spre deosebire de stilul placaj, smalţ artificial, fioriturile care nu resista timpului şi modelor. După câteva asemenea exemple reconfortante din proza românească : Creangă, Brătescu-Voineşti, Sadoveanu, Hogaş, am pomenit fireşte despre Ion Luca Caragiale, marele faur între toţi. Şi găseam stupidă obiecţia unor critici, critici-esteţi, ce descoperiseră că stilul lui Caragiale e impersonal, iar vocabularul prea încărcat de neologisme. Ca şi cum Momentele şi Schiţele n'ar înfăţişa arta cea mai desăvârşită tocmai prin această impersonalizare migălos trudită a stilului ; ca şi cum d. Goe, Lache, Mache, Stavrache, Guvide, doamna Esmeralda Piscopesco, Coriolan Drăgănescu, coana Rucsiţa, Mitică, Bică, Nae, s'ar exprima şi ar putea fi exprimaţi altfel, decât în vocabularul împestri­ţat de neologisme al Bucureştilor de toată ziua şi de toată noaptea! Cel mai strălucit şi elocvent exemplu de fineţe artistică, mi se părea -- cum mi se pare şi acum -- schimbarea de ton, de vocabular, de ritm, de stil, de atmosferă, când din lumea dom­nului Goe şi a Piscopeştilor, marele Caragiale ne transportă în alt univers, cel din "Hanul lui Mânjoală". Nu sunt mulţi scriitori, nici români, nici din literatura uni­versală, care să fi realizat atât de desăvârşit, o asemenea adaptare a tehnicei literare la material, dacă se poate spune, folosind o analogie din breasla sculptoricească, unde meşterul altfel modelează în lut pentru bronz, cu alte unelte ; şi altfel cu alte unelte, dăltuieşte în marmură. Aşteptam o replică după datina desbaterilor noastre, cu ob­servaţii ingenioase şi argumente sprijinite de-o erudiţie puţin obişnuită printre con­fraţi. Mateiu Caragiale şi-a retras bărbia în gulerul înalt, tare, demodat. A tamburinat cu vârful degetelor în masa de stejar afumat. Buza de sus copilăreşte îmbuf­nată, trăda o nemulţumire pe care zadarnic cerca s'o domine.

A schimbat vorba. Am schimbat-o şi eu.

Dar am înţeles, ceiace aveam să verific mai târziu de nenumărate ori. Nu-i plăcea să audă de numele părintelui său. Nu dintr'un sentiment epigonic, dintr'un complex de inferioritate scriitoricească.

Era prea sigur de arta lui, pentru asemenea reacţii nevolnice. Suferea însă de viaţa fără stil, pe care a dus-o Ion Luca Caragiale. Bănuiesc că s'a eliberat de-o bună parte din acest straniu resentiment, pe spinarea măscăriciului Pirgu din "Craii de Curtea-Veche". Il dureau prieteniile lui Ion Luca Caragiale, faima sa de haimana nocturnă, de chefliu înhăitat cu muşterii târzii ai cârciumelor şi ai cafenelelor fără nici o alegere, rolul conştient de bufon pe care şi-l asumase adesea pentru a face viaţa mai uşoară -- când în realitate şi această existenţă desordonată, cinică, gălăgioasă, trivială, alcătuise pentru fostul sufleur, fostul slujbaş la regia monopolurilor, fostul gazetar şi berar, o altfel de armură exterioară, apărând aceiaşi sensibilitate lăuntrică, pudic ascunsă. Cred chiar, acum, în perspectiva timpului, că un singur complex de inferioritate a condiţionat şi a dominat viaţa lui Mateiu Caragiale. Tocmai această pitorească, dar suspectă faimă a părintelui său, transmisă generaţiilor prin tradiţia orală şi scrisă. Pentru a o răscumpăra, pentru a o expia, pentru a o răsbuna, cu o premeditare precoce şi maladivă, din adolescenţă se consacra heraldicei, aspira la de­coraţii şi titluri, îşi desena mai târziu "armele" sale, se scorţoşise în fire şi port, căuta vieţii un stil şi o ţinută, înfigea la Sionu, deasupra conacului dela ţară, stindardul "său" verde şi galben.

Rezultatele nu erau întotdeauna din cele mai fericite, într'o lume sceptică şi predispusă la zeflemea. O astfel de singularizare îi va fi rănit de multe ori inima cu ghimpi de ciulini. Pentru public, pentru cunoscuţi, chiar pentru numeroşi prieteni, viaţa de haitalâc nocturn a lui Iancu Caragiale fusese mai simpatică, fiindcă era mai pe înţelesul tuturor.

Pe atunci, ca orice june aspirant literar, proaspăt debarcat din provincie, nomad, cu domiciliul strămutat dela o lună la alta în depărtate şt mizere cartiere după capriciile unui buget întru totul precar, fascinat încă de prestigiul cafenelei boheme, nerăbdător să-mi cunosc viitorii confraţi la marele lor cartier general, îmi petreceam două-trei ceasuri pe zi la Capsa, ucenicind marea artă a clevetirilor care-şi avea nelipsiţi dela post câţiva neîntrecuţi tartori. Astfel, mi-a fost dat să urmăresc în toate fazele, un repeţit episod, cu vagi variante, monoton, dar vrednic de Momentele lui Caragiale (Iancu).

Sosea Mateiu, ascunzându-şi timiditatea sub armura trufiei distante, ceremo­nios politicoasă, care aci nu făcea nicio impresie. Vreau să spun : nicio impresie bună! Aci, nu mai era un personagiu. Era o ţintă. Cât timp îşi sorbea cafeaua ori vermutul, pe bani drămăluiţi de-acasă într'o sărăcie discretă, savant mascată, confraţii şi prietenii îl mai cruţau, îl mai iertau.

Chiar pe acest teren al cancanurilor, se întâmpla a fi straşnic de utilat, ca orice pătimaş cercetător de documente, lector de memorii şi corespondenţe, iscodi­tor de izvoade şi genealogii. Işi filtra însă humorul prea subtil, cu prea multe aluzii livreşti, pentru a căpăta vreo adâncă priză la auditor. Ii lipsea verva grasă, directă, de cafenea orientală, care a făcut celebritatea lui Iancu Caragiale. Il mai desavantaja şi o voce lipsită de acreală agresivă, cu sunetul r muiat pueril, cu intonaţiile surde, prielnice numai tăifăsuirilor în număr restrâns, de doi sau de trei, în mantăinuite şi tihnite unghere. Se retrăgea în gulerul înalt după câteva tentative fără efect, ţuguind buza de sus în mimica de copil îmbufnat. Un copil cărunt, îm­bufnat.

Indată, începeau alte glasuri să-l împungă cu întrebări viclenite asupra proectelor literare, descoperirilor heraldice şi genealogice, asupra esteticei vestimentare şi pietrelor preţioase, juvaerelior, miniaturilor, infoliilor în ediţii princeps.

Impermeabil cu totul intenţiilor ironice, Mateiu Caragiale replica preocupat numai de precizia răspunsurilor. Arar sclipea un tăiuş oţelit, lovind du tac au tac peste obrazul unui interlocutor care se întrecea cu măsura. Se repeta pe alt plan, scena din C. F. R., schiţa dialogată a lui Iancu Caragiale, unde amicii cheflii Niţă şi Ghiţă se cred deştepţi nevoie mare, luând la sigur un muşteriu nocturn, care până la sfârşit n-a mai avut nici un haz, fiindcă s'a dovedit a nu fi nici atât de naiv, nici atât de complezent cum l-au socotit.

Oricât de insensibilă la nuanţă e cafeneaua, înregistra asemenea lecţie subţire.

Se răsbuna după plecarea lui Mateiu, cu mai vârtoase hazuri, mai deşănţate anecdote, amintiri şi născociri, menite să-l situieze definitiv în categoria epigonilor rataţi, ridicoli, emfatici în nulitatea lor, incapabili să poarte cu demnitate pe umeri povara unui nume glorios. Precum se observă, Mateiu Caragiale expia şi într'altfel geniul părintelui său. Tocmai lumea creiată de el, imortalizată de el, stigmatizată de el, lumea în care de altminteri se complăcea şi în care se simţea ca ştiuca în baltă, îi trata feciorul cu triviala cruzime a moftangiilor din Momentele şi din comediile Caţavencilor şi Venturinilor. II elimina instinctiv, ca pe-un corp străin, turburând o ordine prestabilită.

Soarta lui Mateiu Caragiale din acea epocă, îmi amintea o barbară joacă a copiilor dela ţară, când prind un puiu de corb şi-i bagă gâtul într'un guler de car­ton, sau într'o pelerină de hârtie. Pe dată, tot stolul de corbi începe a se vântura deasupra în gălăgie de croncăniri nedumerite, scandalizate, indignate de această inexplicabilă travestire a unei odrasle care a devenit din corb.... necorb. Şi pe rând, unul câte unul coboară săgeată, ciocnind puiul nevinovat cu pliscul în creştet, până ce victima îşi dă sufletul. Explicaţia acestei reacţii colective rămâne pe seama amatorilor de psihologie animală. Fenomenul însă există şi mi se părea atunci, cum mi se pare şi acum, identic cu ostilitatea ne justificată, absurdă şi monstruoasă, care a urmărit multă vreme un om şi un scriitor atât de rar, ca Mateiu Caragiale, ulcerandu-i inimă.

Nici sonetele de un autentic parfum arhaic, tipărite în Viaţa Românească din 1912 şi 1913, nu isbutiseră să-i asigure vreun prestigiu literar, neadumbrit de numele lui Iancu Caragiale. Nici Remember, paginile de proza oarecum afectată, precioasă, oarecum decadentă şi prin aceasta demodată, (fiindcă se situa în atmos­fera literaturei franceze de prin 1890 -- 1900, nu din 1921 când a apărut tot în Viaţa Românească) ; nici acest Remember, nu l-a isbăvit de pacostea unei prea grele eredităţi literare. Imediat paginile au fost confruntate cu principiile de ro­bustă intuiţie artistică, din faimoasele Câteva păreri, înlesnind gurile rele să osân­dească şi să execute opera fiului, după canoanele estetice ale tatălui.

Prieteşugul nostru legându-se mai strâns, ne întâlneam în acel timp la unele mese de seară, cu nesfârşite desbateri, la Iordache din Covaci sau la Maiorul Mura. Lumea cea nouă, pestriţă, de după răsboiu, îl interesa prea puţin. O respingea ca un spectacol vulgar, desordonat parvenit, care îi ofensa ochiul. Il întrebam, dacă dimpotrivă, nu oferă un admirabil şi nesecătuit material pentru un memorialist, pentru un romancier balzacian.

-- Ce memorialist ? Ce balzacian ? Lume pentru serviciul antropometric sau pentru casa de nebuni!.. Parte dreaptă! Jumătate şi jumătate!... răspundea cu gla­sul tărăgănat, amar, de-o adâncă silă, a lui Paşadia.

In schimb, nu pierdea nici un prilej, invocând în accente de dragoste ărzătoare împletite cu imprecaţii de amant înşelat, celalt Bucureşti, din jurnalul său intim :

"...pretutindeni, adie cu vântul, se aşterne cu ploaia, unduie în razele de soare şi de lună, se oglindă în privirile sastisite ale, locuitorilor nepăsători, lipsiţi de avânt şi de pornire, se trădează în mişcări, in vorbă, se leagănă in tărăgănarea vechilor cântece de mahala, în ameţeala dulceagă şi resemnată a valsurilor lui Ioanovici. Cine nu i-a prins deosebitul farmec nu a înţeles Bucureştii. Ei. (acestei tristeţi) îi sunt închinate aceste rânduri.... Căci după treizeci de ani (ou plus) de hălăduire în Bucureşti uneori mi se întâmplă încă să mă rătăcesc prin uliţi şi prin mahalale întregi necunoscute, sunt şi altele unde ştiu şi pietrele caldarâmului, şi crăcile copa­cilor şi, scândurile ulucilor, unde cunosc casă cu casă, le ştiu toată cronica, acelor ce le-au sălăşluit timp de o jumătate de veac. Le-am văzut luminate de sărbătoare, precum am văzut fâlfâindu-le la porţi steaguri albe sau negre : copii crescuţi sub ochii mei şi pieriţi înainte de vreme, bătrâni uitaţi de vreme sub ochii cărora m'am înălţat eu -- beteală, flori, zâmbete, lacrimi -- un vălmăşag nebun de iubiri, de uri, de înşelăciuni, de amăgiri -- una peste alta, totdeauna mai multă jale decât bucu­rie şi peşte tot atâta minciună zadarnică şi deşartă ticăloşie omenească, că uneori câte un nimic aducându-mi aminte de unele, scap din vedere că ale lumii sunt toate, îmi uit de ale mele, şi cad pe gânduri şi-mi vine să zic cu cântecul : arză-l focul Bucureşti".

E vorba deci, despre acelaş Bucureşti al lui Ion Luca Caragiale, văzut numai cu alţi ochi, receptat de altă sensibilitate, trecut prin alt temperament. Şi stă­ruinţa cu care se întorcea la dânsul în discuţiile noastre de noapte, îşi avea o explicaţie nebănuită atunci. Mateiu Caragiale era preocupat de cristalizarea definitiva a Crailor de Curtea Veche, asa cum reiese din notitele marginale ale manuscriselor.

*

Viaţa ne-a răsleţit un răstimp.

La Cluj, cu un mănunchiu de prietini spulberaţi mai apoi în cele patru vânturi de tribulaţiile destinului scriitoricesc, răriţi de moarte, desbinaţi de ideologii, isbuteam să dau fiinţă Gândirii. Când am adus Bucureştilor acest plocon încă plă­pând, Mateiu Caragiale m'a căutat să-şi exprime cu inevitabila-i ceremonie, satis­facţia pentru aspectul grafic al revistei, pentru ţinuta literară, pentru nu mai ştiu ce alte amănunte care răspundeau crezului său estetic. Am retezat asemenea formule de circumstanţă şi cu brutalitatea lacomă a redactorului de publicaţie în veşnică vânătoare de manuscris rar, unic, revelator, l-am somat să "ne dea câteva pagini". O făceam fără prea mare convingere, maşinal, profesional, dintr'o obligaţie devenită tic. Răspunsul prompt şi ferm, m'a surprins. Rezerva Gândirii ceva, insă pentru mai târziu. "Ceva, adică un roman!"

Şi iarăşi s'a înnodat firul întâlnirilor sporadice, după năravul Bucureştilor, la discreţia unui hazard : un aperitiv, masa de cafenea, un prânz ori o cină la restau­rant, o după-amiază la Şosea, o noapte la Băneasa. Nu pierdeam nici un prilej, fără să înoiesc somaţiile, zorindu-l cu neînduplecarea agenţilor de execuţie fiscală : "Toate bune! Dar manuscrisui ?... Manuscrisul ?..."

Mateiu Caragiale se scuza cu un gest evasiv. Mai târziu! Peste un an, peste doi... Am sfârşit prin a-mi lua orice, nădejde. Ba chiar nu-l iertam cu o anume poveste a şcolarului care în dorul perfecţiei îşi tot ascute creionul, rotunjindu-l şi şlefuindu-l până ce nu mai rămâne nimic din el ; cu o anume novelă a lui Jean Richepin, unde eroul porneşte în adolescenţă cu un sonet, îl amplifică la un poem, la o epopee, apoi îl prelucrează într'un roman, de-un volum, de două de douăsprezece ; ca la maturitate să-şi ia seama, să parcurgă drumul îndărăt, condensându-şi opera într'un roman numai de două volume, numai de unul, într'un poem, într'un sonet, în mai puţin, numai in titlul şoptit pe patul de moarte când şi-a dat sufletul... Mateiu Caragiale făcea haz. Nimic nu-i sdruncina neclintita încredere în discernământul său de creator, cu o fericită imunizare la orice critică, glumeaţă sau pedantă, cum n'am mai întâlnit-o în iritabila noastră breaslă decât la Lucian Blaga. Făcea haz şi supralicita, multiplicând exemplele cu alte cazuri, autentice acestea, din neistoivitu-i repertoriu de pasionat al memorialisticei, al eru­diţiei minuţioase, al anecdoticei istorice. Nicio mirare că în Noembrie 1928, după ce-a apărut în Gândirea sfârşitul ultimei părţia Crailor de Curtea-Veche, jurnalul intim datat din Sionu avea să pomenească pe larg, cu o legitimă satisfacţie, toate dificultăţile deplin biruite, încheind : "J'ai entendu et lu qu'une oeuvre une fois réalisée cesse de plaire à son auteur. Chez moi c'est le contraire". Un asemenea narcisism literar ascunde adesea în el germenul sterilităţii. In nenumăratele şi acerbele noastre controverse estetice, îi opuneam exemplul lui Dostoievschi, amintit undeva de André Gide. Rareori se întâmpla ca Dostoievschi să nu se întoarcă împotriva propriei sale gândiri şi viziuni, îndată ce-au fost exprimate, simţind nevoie să realizeze o versiune contrarie, în altă operă şi în alta, şi aşa mai departe. S'ar părea -- mă refeream tot la spusele lui Gide -- s'ar părea că pentru Dostoievschi o operă odată scrisă, încheiată, tipărită, exhala mirosul morţii, la fel cu mirosul pe care ii răspândea cadavrul stareţului Zosima, tocmai când lumea aştepta dela el un miracol. Afirmaţiile iui Gide erau discutabile, ca tot ce purcede dela acest scrii­tor devorat de-un demon lăuntric al pidosniciilor. Dar nu lipsea un sâmbure de ade­văr. O carte încheiată pentru Dostoievschi şi pentru atâţia alţii, înseamnă un ciclu închis la care nu te mai întorci, fiindcă prin ea însăşi, înainte de a scrie ulti­mul cuvânt, ţi-a deschis alt orizont, cu alte perspective, alte întrebări, altă viziune. Ai a te elibera de această tiranie. Ce să mai cauţi îndărăt, adăogind coroniţe, aprinzând proaspete făclii, la catafalcul unui cadavru răcit ? In artă, ca şi în natură, viaţa se ridică din moarte, cu moartea pre moarte călcând... Chestie de tempera­ment! -- răspundea Mateiu Caragiale, apărând alt punct de vedere şi rezervându-şi desvoltarea argumentelor, pentru carnetele sale de însemnări zilnice.

Regret că distanţa de Bucureşti, nu-mi îngăduie să filuiesc notaţiile din acest jurnal, care se află pare-mi-se în mâinile prietenului Perpessicius. S'ar verifica astfel, răsfrânte în oglinzi paralele, impresiile lui Mateiu Caragiale şi impresiile, observaţiile, comentariile noastre, ale celor trei prieteni, invitaţi la prima lectură în manuscris a "Crailor de Curtea-Veche". Fără îndoială, o dată în istoria literaturei române.

Era pe la sfârşitul iernii, în 1926, după ce Mateiu Caragiale dispăruse un timp dela întâlnirile camaradereşti. Se petrecea o schimbare în condiţiile sale de viaţă, care fără să-i fi deschis cariera diplomatică ori administrativă atât de mullt râv­nită, îl cruţa de grija zilei de mâine, lăsându-i în fine răgaz şi putinţă să se consa­cre literaturei, heraldicei, studiilor istorice ; permiţându-i să-şi zugrăvească armele şi să-şi croiască pentru conacul moşioarei Sionu, stindardul "coupe vert sur jaune". Dela manuscrisul făgăduit Gândirii, ne luasem nădejdea. Invitaţia stăruitoare, întru câtva misterioasă, am dat-o pe socoteala dorinţei de a ne întâlni la un ceaiu, în casă proprie, pentru a ne răsboi după datină pe teme literaro-istorico-artistice, a admira câteva ediţii rare, câteva miniaturi, cine ştie ce colecţii.

Ne-am găsit tustrei. Păstorel Teodoreanu, Adrian Maniu şi eu, în salonul cu mobile vechi de stil şi cu patinate covoare, contaminaţi de solemnitatea amfitrionu­lui. Pe chipul lui Mateiu Caragiale, în gesturi, sub ceremonioasa politeţă, recuno­şteam tensiunea aşteptării din anticamera ministerială unde l-am zărit întâia dată. Ceaiul fusese un pretext. Mateiu Caragiale se pregătea să oficieze, fiindcă pentru el o lectură literară, darea în vileag a operii la care trudea de zece ani, remaniind, copiind, transcriind, echivala cu misterul unui cult.

Chiar dela primele pagini am rămas neclintiti, într'o tăcere şi atenţie într'adevăr religioasă, ce nu ne stătea în fire. Suna în literatura românească un timbru nou, unic, de-o coloratură autohtonă, care nu se mai înrudea întru nimic cu manie­rismul şi fioriturile de arcuş din Remember. Şi ne impresiona accentul acesta cu atât mai vârtos, cu cât Mateiu nu era un prea meşter lector, stăpân pe efecte do­zate după arta mimică şi a dicţiunei. Atmosfera, personagiiie, dialogurile, pă­trundeau în noi brut, direct, în stare nativă, fără amăgitoarea aură pe care o proiec­tează adesea asupra operii unii autori, prin artificii de recitare, pentru ca acasă, între patru pereţi, deschizând din nou cartea, să nu mai afli decât lut amorf şi apă chioară, acolo unde ai avut iluzia că palpita o scânteie divină.

Aşa am făcut cunoştinţă în după-amiaza acelei zile de iarnă, cu "Intâmpinarea Crailor, Cele trei hagialâcuri, Spovedaniile" -- capitolele dintâi şi penultime din Craii de Curtea-Veche.

Sfârşind şi închizând caietele şcolăreşti, liniate, cu scoarţă albastră. Mateiu Caragiale şi-a resemat ceafa de spata scaunului. Aştepta masacrul. "Masacrul ino­centului!" -- cum îl anticipase singur, zâmbind fiindcă ne ştia de câte gingăşii suntem capabili, când e vorba de forfecat opera unui confrate şi mai ales a unui prietin.

Fireşte, spre uşurarea lui Păstorel Teodoreanu si nu mai puţin a mea, ceaiul a fost înlocuit eu oarecare gărăfi de vin, pentru ca vorba să ne fie mai slobodă. Dar curios! Ne-am pomenit discutând cu mare pasiune culoarea şi buchetul vinului, comparând diferitele recolte, polemizând cu argumente de teorie si de practică pe pro­bleme de superioritate a cutărei ori cutarei regiuni, întârziind "masacrul inocentu­lui". Căci nimic nu e mai greu, de cât să exprimi unui prietin admiraţia plată, adesiunea fără nicio rezervă. Mateiu Caragiale continua să zâmbească. Se luminase. De pe chip îi dispăruse tensiunea mascată sub aerul de ceremonios amfitrion. In opera lui nu se îndoise nicio clipă. Se îndoise poate confirmarea noastră. Acum ne dădea ghies şi îşi dădea ghies cu alte pahare, din alte recolte, lăsând impresiile să se aşeze, să se stratifice. Târziu, după masă, când le-a venit rândul, vorbeam cu toţii despre Pantazi, Paşadia, Gorică Pirgu, ca despre tipuri şi caractere demult intrate în litera­tură, clasificate, etichetate, nu ca despre eroii unei opere încă în manuscris, neispră­vită. Desbaterile noastre s'au aflat astfel înlesnite, iar această spontană şi unanimă recunoaştere de fapt şi de drept, tinea loc oricărui alt prietenesc omagiu. Cele ce-au fost să urmeze, aparţin de aci înainte istoriei literare. Rămâne în altora grija să le învie.

*

Imi amintesc una din ultimele întâlniri. După o aniversare a Gândirii. Ne răsleţisem singuratici, în drumul spre casă, pe străzi deşarte, în noaptea sonoră. Toată seara îmi păruse mulţumit de sine, de insigna legiunei de onoare la butonieră, de costumul oarecum rustic, moşieresc, din stofă aspră, pe care îl purta ostentativ. N'avea nevoie de pardesiu. Se descheiase la piept. Cred ca în imaginaţia sa se proiecta ca un gentilhomme campagnard, un hobereau, învigorat de contactul cu pământul după ce şi-a sleit cei mai frumoşi ani ai tinereţei pe asfaltul târgurilor. Nu ştiu cum ne-am dus paşii la o încăpere de altădată, retrasă, întunecoasă la acel ceas, pentru a scormoni de sub spuza amorţită vechile noastre proiecte şi hărţuielile estetice de odinioară.

Abandonând discreţia orgolioasă, atunci mi-a destăinuit întâia oară amănunte intime, şovăieli, decepţii, pe care îndeobşte le tăcea şi le reserva numai pentru carne­tul însemnărilor zilnice. Era obosit, treceau anii, se întreba dacă-l vor lăsa să sfâr­şească romanele cele două "Sub pecetea tainei" şi Soborul ţaţelor", menite a încheia ciclul început cu "Craii de Curtea-Veche".

Se gândea să renunţe întru aceasta la unele dogme estetice, la migala stilului, la vocabularul şi sintaxa arhaizantă, pentru a scrie fluid, două cărţi stufoase, mişu­nând de fapte, de tipuri, de caractere, eliberându-se de-un vast şi preţios material care ar rămâne altminteri pierdut. Un material de amintiri personale şi de documentări indirecte, de-o valoare unică pentru a reconstitui atmosfera şi moravurile epocei îngropată odată cu războiul cel mare. Pe urmă, din nou, a suspinat după atâţia ani măcinaţi în lupta măruntă pentru existenţă ; anii cei mai plini, anii cei mai buni...

Şi cum îmi vorbea, într'o pornire, aş spune într'o slăbiciune, atât de streină preocu­pării din totdeauna să-şi ascundă avariile terestre sub o scorţoasă armură; pe dina­intea ochilor mi-a trecut cealaltă imagină a lui Mateiu Caragiale, din anticamera lăţoasei Excelenţe. Ce venise să ceară atunci, unui vremelnic atotputernic al zilei ?Spri­jin pentru un modest loc în cariera administrativă sau diplomatică, unde n'ar fi fost cel din urmă, nici prin pregătirea sa cărturărească, nici prin spiritul său meticulos care atingea proporţiile unei manii. Excelenţa Sa avea alte griji mai urgente! In­terview, poza la gazete, fulgurantele declaraţii care să pecetluiască soarta oposiţiei, a ţării, a minoritarilor, a păcii, a Europei, a mapamondului ; cum le mai pecetluieşte şi acum, când nu-l mai-ascultă nimeni, perorând răguşit în fum de trabuc, la mesele restaurantelor de noapte.

Anii cei mai plini, anii cei mai buni ai lui Mateiu Caragiale au rămas pierduţi. Au rămas pierdute pentru literatura românească şi cele două romane, pe care nu le va scrie nimeni, poate fiindcă nici nu trebuiau nimărui.

Lumea lui Caragiale, celălalt, Iancu, s'a răsbunat încă odată, urmărindu-l până în măduva progeniturei.

Iar-însemnarea din carnetele zilnice, e încă mai melancolică şi mai aspră, in această lumină a destinelor nerealizate deplin :

"La race m'a trompé et je l'ai trompée aussi".

---

English version

---

It's a wonder that Romanian literature doesn't include^viii a single living, authentic, book to capture and reproduce the atmosphere in Romania's Shittiest Large Village^ix immediately after the war and the withdrawal of German forces.

It was a mix of people, of faces, of languages, of sartorial habits^x ; a crossing of hideous lust and astral aspiration ; a restlessness full of contrast and an unleashing of the most base instincts sprinkled by the purest of tears^xi ; utter filthy poverty haunted by blizzards and a barbaric feast of the newly enriched by army furnishings, by supply contracts, by simsarliks^xii, tripots, adultery with consent^xiii -- as Bucharest had never known.^xiv

They released from the ranks stepped uncomfortably in equipment half-civillian, half-military. Young sons that had left in boyscout columns were returning with a shade of adolescentine moustache under their nostrils, seeking out their mourning-dressed mothers. Passersby embraced in the street. Revenants back from the graves ran into each other. Children dragged by the wrist cried and grannies thinned out by the rationalized famine of occupation swelled with tears. Transylvanians, Bukovineans, Banateans, Bessarabians, in the uniforms of their scattered armies and in the picturesque costumes of the finally free regions made for the first time the acquaintance of their new country capitol. Cabarets and coffeehouses sprang from the very ground, to disappear overnight leaving the place to bank counters, a new word was in circulation -- filodorma^xv.

Everyone optioned, bought, sold, property or the self, bought back, rented, sublet, speculated in a monstrous frenzy as in the time of banker Law^xvi, except instead of an Indies Company^xvii they were putting together even then a vast corporation dedicated to the exploitation of Greater Romania. Which continues to this day, at a different pace, under a more tenacious, more unyielding and safer method.^xviii

In such a Romania's Shittiest Large Village, with such a face wrung in alternating spasms of laughter and crying, I set foot in North Station^xix, provincial youth, clogged in the preconceptions of dusty old towns, lured in by literature^xx, by journalism, by plans as grandiose as absurdly innocent.

The first impression was shock.^xxi

It had endured months later, when after a short and definitely disgusting initiation the occupation of daily writing^xxii allowed me to enter before my years the backstage of leadership, to see up close the other side of theatrical decor^xxiii, to know politicians at home as in solemn ministerial cabinets, at restaurant tables where they'd unbutton their morgue after the third drink, to display with serene cynicism their creative maneuvers to torpedo some colleague, to tear apart a party, to produce out of old crocks joined with wire an entirely new party, to bury as completely as possible under such a piling of leavened garbage, slag and pus of old Romania the other one, the new Romania with whose fugitive image of azure in the eyes died the soldiers in the trenches and then never came true.^xxiv

I was in the waiting room of such a temporary almighty of the day, then pulled on the retirement line. A disheveled Excellency, with a mug of a failed actor, full of himself, desperate for newspaper interviews with photograph attached, ready to seal under a few declaratory lightning strikes^xxv the fate of the oppostion, of the country, of minorities, of peace, of Europe, of the world^xxvi. Resigned, I had prepared my pencil and notebook. Everything had been pre-arranged by a phone call to the newspaper headquarters, for the enlightening of the blind reader, who was waiting naught more to comprehend the complex problems of internal and external politics but the inspired word of his Excellency! The same Ex-Excellency, meanwhile rejected as unfit, that even today I run into now and again, after midnight, in empty restaurants, perorating hoarsely among cigar clouds, at a table with two or three hungover survivors of the grand days of Aranjuez.^xxvii

The cabinet chief^xxviii, a swished^xxix and pommaded youth, apologizes in the name of his boss more extensively than common usage. He had sneaked me his picture already, but for now without declarations.

-- One moment! You're going in presently! he smiled at me with cloyed complicity.

The waiting room was seized by hostile impatience undercut by sighs and shuffled feet, as at the dentist's when a newcomer usurps the time-given rights of the earlier comers. I felt a few pairs of eyes pricking me without friendliness. As I was young, and as I was a debutante in a line of work where the tanning of the cheek is the foremost virtue, and as I kept unaltered a provincially pious respect for rights and hierarchies -- I confess this unearned hostility of so many unknown people took in me the proportions of true suffering. Quantum mutatus ab illo!^xxx

I avoided the gazes, turning around awkwardly in my hands the notebook and the pencil. A single, strange personage, seated right next to me, showed no sign of impatience. Unwavering, absent, chin sunk in a tough, no longer fashionable collar worn at the edges, he stared ahead, one hand resting on the walking stick slightly aside, in the well known, hieratic attitude of the pale photographs from the pre-war years, which is to say before the flood. Indeed, a strange personage! Certainly not an individual, a mister, a petitioner, a comrade in suffering as one encounters in waiting rooms. None of those categories. A personage.

Stealthily, by sidelong glances, I examined him thoroughly, greedily^xxxi, with the juvenile thirst of the literary debutante imagining he's discovering everywhere novel and picturesque types of humanity.

Seated with legs crossed, his hat turned with gloves thrown inside it, resting his palm upon the tall walking stick, my neighbour seemed decided to await in the same resigned and yet distant immobility, until all of us went in to see the Minister, and until we all came back out, and until we left, and then the Minister followed, and his cabinet chief, and the valet and the doorman outside.

"Maybe he has forgotten where he is and what he seeks" -- I thought not without some malice^xxxii, attracted by the strangeness of the man and his attitude.

The covert surveillance continued more minutiously, towards a more avid inventory of features and aspect. Imperceptibly worn jacket, of expensive cut and material. Trouser vaguely reminiscent of duck eggshell. Tie with broad knot and a pin in the obsolete tradition of Oscar Wilde and Aurelien Scholl dandyism.^xxxiii Stoned ring on one finger ; on the other hand, another ring with a voluminous, round cameo. The cheek shaved thoroughly under the gray hair brushed carefully but uncut, vigorous and rought, seemed dusty, cut in calcarous rock, unfinished deliberately to preserve an immobile durity.^xxxiv Only the upper lip, slightly extended in a sensual curve in the middle, moved barely visibly at times, in the tremor of an inner smile, humanising this firmness, betraying I don't know what vulnerable but secret chink in the armor of this knight without fear and without reproach. That smile, reflection of an interior and perhaps unconscious process, contained something sad, disarmed, naive, bereft of any corrosive aggressivity, like the guiltless smile of sleeping children.

Through what illogical association of ideas had I compared him with one of Caragiale's characters ?

Perhaps at the root were merely the trousers of the approximate color of duck eggshell, so common in the Schiţe, in the Momente, and the Theatre of the unsurpassed creator of types livelier than the living. Otherwise, outside of this superficial detail of costume, nothing would have justified such absurd joining, as nothing was more foreign in face and appearance to Caragiale's world than my neighbour. Later, I would satisfy myself with a different occult explanation. Then, I rejected Caragiale's name. I thought of some characters from French novels and theatre, some characters from Italian literature ; those provincial nobles, impoverished, born and raised in ruined castles, keeping sanctimoniously with expired quirks of protocol, disoriented in the brutal unleashing of contemporaneous plebes, proud and shy, somewhat ridiculous in their meticulous politeness, outside of their century and fated to extinction like the last survivors of Australian species. I thought of heroes from novels by Henri de Régnier, Peladan, d'Annunzio, Viliers de l'Isle Adam, from the plays of Lavedan, Flers, Caillavet, François de Curel, with their anachronistic names, Gaetan, Gontran, Emeric ; in no case did the correct intuition of a Barbey d'Aurevilly hero, of one of the Esseintes from Huysmans' novel or of Mr. de Phocas, Jean Lorrain's hero, occur.

-- You may come in! The Minister is waiting! The cabinet chief, affable and precipitous grabbed me from my livresque reverie.

The murmurs and hostile rustling started anew ; a corpulent gentleman with an immense attache on his knees gave me a murderous look. My neighbor was still staring into the void. Just his upper lip trembled in his sadly resigned smile, disarmed and infantile. I wanted with all my heart that his name be on the list above all others and I might cede him my turn. And because miracles are still possible in this world, contrary to common perception, that was exactly the case.

-- Whose turn is it ? I asked, pretending sudden concern for an important detail that I had neglected.

-- That gentleman's! pointed the chief of cabinet as if to an inanimate object. But what's that to do ? the Minister said.

-- That's just it! I interrupted him. Let the gentleman in. It is absolutely necessary I should call the headquarters... Secretariat... You understand ?... The Edition!... We must not miss the province edition... Do you have a courier at the ready to send the photograph... photographs, for prints ?... Otherwise I cannot guarantee... We could be delayed twenty four hours... It would be a pity... You know!... The Sunday Edition has almost twice the run...

Edition!... The province!... Photographs!... Prints!... All these idiocies blathered without any sense nevertheless delivered their effect. Even more affable and even more precipitous, the chief of cabinet offered me the phone, and the envelope for the ever so important and so eagerly awaited all over the country photographs. He introduced my neighbor to the fluffy Excellency and left me to blather I can't recall what nonsense to our secretary who was wondering incomprehendingly at this noisy excess of precaution apparently intended to avoid delaying the printing of the very well trite burps of ministerial cogitation, already parodied hours ago, in the very secretariat, by a buffoon colleague well-experienced with the job, when he had heard towards what glory I am headed with my notebook and pencil. The phone call lasted for minutes. In lieu of "goodbye", the secretary screamed in the bakelite receiver some irreverentious allusions, as to the very burps, which he wanted well compressed so as to fit within two columns -- "over sufficient for an ox that could just as well bray in the government official newspaper!".

I quickly hung up. I was not sufficiently tarred by the brush of the journalistic practice. It semmed to me that the whole room had heard, each of the twenty perked ears. But it was nothing. My neighbor was coming out of the ministerial cabinet, expelled prematurely, with a confused line between his eyebrows. Again, the jacket, the tall stiff collar, the duck eggshell trousers, the solemn halting movement, made my mind see for a moment the thoroughly false image of a character from Caragiale's gallery.

I had not the time to dispell it.

With a changed expression, polite, of a man who is well used to mastering himself and that can not be led by any personal contreity to forget his own code of perfect social rapport, he stopped to thank me for the manner in which I ceded him his right, instead of usurping it.

He asked me if I arranged the "very important" matter with the headquarters.

From the subtle smile and the ironic glint in the grey eyes, from the barely intended stress on the words, I knew he had understood something of the whole comedy. Not something. Everything.

So, in the time while I thought I'd been examining and inventorying unsuspected by sideways glances, I was in turn examined, weighed, and classified. Thus, without preparation, from the meaningless exclamations intended for the cabinet chief's pommade, he precisely guessed my innocent trickery, delicate in its intention, stupidly implemented, with stutters and invocation of imaginary but comedic catastrophe. It was between us two a brief immaterial communication, airy, beyond words and handshakes ; one of those two rare moments when without having ever met, people understand each other through vibrations of invisible antennae, dispensing with the gross vehicle of idle words, worn, improper, that disfigure and trivialize instead of expressing. Then, the fragile funnel unravelled. We fell back into the banal dictated by the code of perfect social rapport.

He spoke his name :

-- Mateiu Caragiale!

I pronounced mine, while dropping the pencil, watching awkwardly as it rolled away, bending over to pick it up between the legs of the corpulent gentleman with his well-stuffed papercase.

I had myself fully shapeshifted into a comic character from Ion Luca Caragiale's gallery! And I played the role with all the natural irresistible spontaneity of the victim finding itself in madam Maria Popescu's salon, scalded by hot coffee on the duck eggshell trouser, with homemade sherbet in the rubber overshoes placed by little Johnny "the majorlet", Mr. Goe's twin.

This and thus was my first meeting with Mateiu Caragiale. I was expatiating my sins by thought. Mallicious comparisons without basis with the other Caragiale's heroes took their revenge by turning upon me. Fortunately the cabinet chief pushed me, reminding me that His Excellency awaits me to dictate his profound thoughts on the internal, external, European, and worldly situation.

*

Today, when the books of daily notations of my later friend permit a posthumous reconstruction of his kind and preoccupations in those times, it is easy for me to understand what Mateiu Caragiale sought in the waiting room of an Excellency. What he sought and could not find, quickly dismissed as he did not represent any electoral value, no family with party rammifications, no newspaper to print a sensational interview with picture, on two columns.

Ion Luca Caragiale's son, come to a crossroads in his life, was attempting to build a modest situation in either administration or diplomacy, where protected from tomorrow he believed he'd more readily take to the conclusion of his literary and historical work. He couldn't have had worse luck! He was being chased from beyond the grave, by the paternal heroes, the Catavencus and the Tipafestus at the root of Romanian politics unchanged either by the passage of years, or the geographic expansion of the country.

And yet in the same books I find portraits interior and exterior of Mateiu Caragiale then, as I first saw him somewhat old-fashioned, slightly dusty, blurred as in a foggy, melancholic old mirror :

"Il y a boulevard Carol 61, faisant coin avec la rue Olari, un hôtel privé à un étage et au sous-sol élevé. Je ne sais plus pourquoi cet hôtel qui n'a rien d'ex me plaisait tellement il y a vingtdeux ans que je me disais que s'il m'arrivait de faire une belle affaire, je tâcherais de l'acquérir. Ces derniers soirs, en pas devant lui, je me le suis rappelé et je me suis trouvé avec lui plus d'une res. Comme moi il est démodé, un peu délabré et mal entretenu. Et j'ai pensé aussi combien les goûts changent..."^xxxv

The presentment of the end is uniformly present as a heavy sadness in the books of the last years, intertwining itself with self-chastisement, regressions into the past, severe exams of conscience, and a rending feeling of pointlessness. To draw the psychological portrait of such a lonely, proud and private man, with a horror for intimate confession, private recollections would only work half way. I never heard him complain, rejoicing, planning, desiring, except when discussion came to literature, his or others'. The other life, of terrestrial vicissitude, he hid elegantly^xxxvi under seven seals.

Who I wonder, among the closest friends, after we laughed, after we told stories and gossiped, after we went away from a late dinner at which he knew how to love^xxxvii amber-colored wine and thinly^xxxviii scented dishes ; who could have suspected he was leaving us to write in those daily notes, hidden from all, bitter pages like those dated Bucarest, 29 avril 1934 ?

It is required that I shall quote, at least in part, overturning the chronology of memory, for a more thorough portrait a raccourci of the man :

"Le quarante-neuvième anniversaire de ma naissance, a été triste et depuis ce jour — il y en a trente-quatre — je traverse une terrible crise morale. Mon état d'âme est probablement celui des gens qui sentent leur fin proche et n'espèrent plus de lendmain. A tout compter qu'est-ce qu'il me reste à espérer encore ? Le temps passe si vite et si vide! Ah! si j'avais su...

Choiseul, le ministre, a écrit que le regret est inutile. Il a eu bien tort. Le re est le frère jumeau de l'expérience. J'en ai beaucoup de l'un et de l'autre et c'est l'unique capital que j'ai amassé pour mes vieux jours, les jours que je com bientôt à compter dans la gêne et l'amertume.

Au crépuscule, isolé chez moi, la nuit dans mes promenades solitaires, je juge mon passé, je me juge moi-même, durement. Et je me demande à quoi m'a servi mon intelligence, si j'en ai eu, si j'ai si mal conduit mon esquif. Lorsque j'ai vu que tout était contre moi, pourquoi l'ai-je été moi-même ? Ai-je été inconsciemment mon propre ennemi par une sorte d'instinct d'autodestruction, à quoi a tenu cet inexpli manque d'initiative et de dynamisme, comment s'aocomode-t-il avec toutes mes autres qualités précieuses et rares, avec la supériorité qu'on ne peut pas me contester? Il est vrai aussi que la chance m'a peu favorisé, n'étant à mon egard que passive".^xxxix

These however were left in diary entries and the 14 yearly journals. We, his acquaintances and friends, saw a different face.

No less incomprehensible.

*

A hiatus in the chain of memory prevents me from explaining when and how we saw each other for a second and third time ; when and in what circumstance was tied that inconsistent writers' camaraderie, without abyssal palpation^xl at first, whipped by the feverish pace of post-war Bucharest life.

Banal encounters, on the run, at Capsa ; a few hours at the tables in the darkest corners of Mircea or Carul cu Bere ; a few extended evenings at Iordache in Covaci or at the Captain. Most often in the company of older mutual friends, like Adrian Maniu or Pastorel Teodoreanu. I confess a natural and reciprocal reservation in those times. It was the temperament of both of us. On my side, aggravated also by an awkwardness with its roots left in the ministerial waiting room where we had originally met. I was obsessed with a feeling of guilt towards my new friend, whom I had classified without justification among the gallery of Caragiale's heroes. Immediately thereafter, this obsession was substituted by another, of a more complex nature. Since Mateiu had nothing to do with either appearance or psychology of Caragiale's characters ; how could he immediately evoke the name of Caragiale ? Was it an occult suggestion, a mystical phenomenon, a telepathic process ? Or, did the eye or the ear register then without control, subconsciously, the name spoken by someone in the waiting room, or maybe written by the chief of cabinet on the audience sheet ? To a man otherwise open to confession as is typically the Romanian, inclined to confess to the first comer after the first meal, I would have told him without artifice the entire story, to unload myself.

Mateiu Caragiale wasn't that kind.

His creaky morgue, somewhat exotic, in any case anachronistic for an ooze pretending to society but entirely uncontained in its nature or its behaviors, maintained between us areas forbidden to conversation.

Now, I realize that for a long time, he never brought back to life the momentary communion in the ministerial waiting chamer, when without words, in one smile and in one complicitous eye-sparkle, we understood each other in a language otherwise fluid. That funnel will be reconstituted slowly later. But even then, friendship was fated to remain purely literary, with its impassioned and engrossing debates, which stopped suddenly, or ricocheted tangentially, whenever they threatened to invade his other universe, intimate and painful, the monopoly of his journal entries.

I recall a certain rainy spring afternoon, opaque, feculent, right before lilacs budded, when other friends abandoned us to the back room, dark and narrow as a submarine cabin, in the old Mircea building then still standing. We had lost track of time. The place was empty. The servants were hibernating, awaiting the wave of crepuscular customers. There reigned a peace and semi-obscurity fit for a provincial Saxon beerhall, favorable to discussions without point and without end ; outside of real contingency. I couldn't understand Mateiu Caragiale's cult, for the somewhat affected minor literature, a slave to the artist's style as it found itself, caduc^xli and bereft of arterial circulation.

We were both on familiar terrain.

I had nurtured the same admirations for the Goncourt brothers, for Huysmans, for the symbolistic prosers^xlii and Parnassians, after the end of adolescence they became unreadable. Of the Goncourt brothers, I remembered the memorialists, not the novel writers ; of Huysmans la Catedrale, not A Rebours.

From here, the discussion went to style, for some a purpose, when in fact it is a means. And I enumerated a few writers who admire themselves writing exactly like some orators enchant themselves by speaking. I invoked tonic examples from Romanian literature. The writer whose style is of the same body as the object and the subject, contrasted to the applique style, artificial enamel, tassels that can not survive time and fashion. After a few such reconfitting examples : Creangă, Brătescu-Voineşti, Sadoveanu, Hogaş, I mentioned of course Ion Luca Caragiale, the greatest smith of them all. I judged meritless the objection of some critics, the aesthetes, who alone discovered that Caragiale's style is impersonal, and his vocabulary overburdened by neologisms. As if the Moments and the Schiţe didn't display the most accomplished art precisely by that painstaking impersonalisation of the style, as if Mr. Goe, Lache, Mache, Stavrache, Guvide, madam Esmeralda Piscopesco, Coriolan Drăgănescu, coana Rucsiţa, Mitică, Bică, Nae, would express themselves or could be expressed other than through the mottled vocabulary of everyday and everynight Bucharest. The most brilliant and eloquent example of artistic accomplishment seemed then -- as it seems now -- the change of tone, vocabulary, rhythm, style, and atmosphere, when Caragiale takes us from the world of Goe and the Piscopeştis, and into another world, that of "Hanul lui Mânjoală". There are not many writers, neither Romanian nor abroad, who ever managed so thoroughly such adaptation of literary technique to material, if this sculptural analogy may be used, where the craftsman models differently for clay and bronze, using different tools ; and different tools still for carving marble. I was expecting a retort in the tradition of our debates, constructed of ingenious observation and arguments buttressed by an erudition rarely seen among other writers. Mateiu Caragiale withdrew his chin in his old-fashioned collar, he rapped his fingers on the smoked oak table, his upper lip childishly pouting betrayed a displeasure he unsuccessfully attempted to control.

He changed the subject. I followed.

But I understood something I was to verify later numerously. He didn't like to hear the name of his father. It wasn't for epigonic sentiment, out of a complex of authorial inferiority.

He was too certain of his art^xliii for such weakling reactions. He suffered however, for the life without style that Ion Luca Caragiale had lead. I suspect that he defoulee^xliv'd a large portion of this strange resentment by mediation of the harlequin Pirgu^xlv of "Craii de Curtea-Veche". Ion Luca Caragiale's friendships hurt him, as did his fame of a nocturnal vagabond, of a drunkard, brother to the late night customers of cheap dives without any selection ; the deliberate buffoon role that he had often played to make life easy -- when in reality this disordered existence, cynical, noisy, trivial, constituted for the ex-sufleur^xlvi, ex-clerk in the administration, ex-journalist, ex-publican a different kind of exterior shell protecting the same inner sensibility, hidden with similar pudor. I believe even now from the perspective time meanwhile affords that a single inferiority complex underran and dominated Mateiu Caragiale's life : this very picturesque but suspect fame of his father, echoed to the generations by tradition both oral and written. To redeem it, to expiate it, to avenge it, he dedicated himself with a precocious, subclinical premeditation to heraldry as an adolescent, aspired to decorations and titles, drew later his "arms", grew bark over his manner and costume, sought always style and bearing for his life, and stuck in the ground at Sionu, above the country house, "his" colors, green and yellow.

The results were not always of the most happy, among a skeptical crowd well inclined to mockery. Such singling out might have often wounded his heart with thistle thorns. For the public, for the acquaintances, for many friends even, the nocturnal larrikin life of Iancu Caragiale^xlvii was more sympathetic, being more familiar.^xlviii

Back then, as any young literary aspirant recently fallen off the turnip truck, nomadic, with a domicile moved month by month from one distant, miserable neighbourhood to another at the whims of a thoroughly precarious budget, still fascinated by the provincial's imagined prestige of the bohemian coffeehouse, impatient to meet my future colleagues at their great headquarters, I spent two or three hours each day at Capsa^xlix taking apprenticeship in the great art of gossip that saw permanently present a few tartors^l nonpareil. As such I had opportunity to observe in all its phases an episode that repeated itself, with vague variations, monotonously.

Mateiu'd arrive, hiding his timidity under the armor of distant haughtiness, ceremo­niously polite. This here made no impression, by which I mean : no good impression. Here, he was no longer a personage ; he was a target. For as long as it took him to drink his coffee or his vermouth, paid for by monies carefully weighed aforehand, in the discreet poverty of his own home, the other writers and friends took it easier on him.

Even on this field of gossip and slander, he happened to be well armed, as any dedicated researcher of documents, reader of memoirs and correspondence, digger of chronicles and genealogies. He filtered his exceedingly subtle humour, too rife with livresque allusions, thereby incapable of gaining any traction with the audience. He lacked the thick, direct verve of the Oriental cafe that had made his father famous. He was further disadvantaged by a voice bereft of aggressive ring, with an infantile weak r^li, without strong timbre and generally fit only for whispered congress among two or three, in silent, hidden corners. He'd withdraw into his tall collar after a few attempts without effect, pouting his upper lip in his childish mimic. A grey-haired, pouting child.

Immediately, other voices began to needle him with wily questions on literary projects, heraldic and geneologic discoveries, over sartorial matters and precious stones and their montures and miniatures and of infolios in first edition.

Thoroughly impermeable to ironic intent, Mateiu Caragiale replied, solely concerned with the precision of his answer. Rarely there glimmered a steely foil, cutting the tongue of one or another that went beyond measure. There was repeated on a different plane, the scene from C.F.R., the dialogue schiţa of Iancu Caragiale, where the drunken friends Niţă and Ghiţă think themselves excessively smart, and overcertain against a nocturnal visitor, who in the end had no "humor", when it turned out that he was neither as naive nor as complacent as they had imagined him.

Howsoever insensitive to nuance the coffeehouse might have been, such lessons nevertheless registered.

It took its vengeance after his departure, with ever thicker mockeries, ever more scandalous anecdotes, dubious remembrances and outright inventions intended to definitively place him in the category of failed epigons, ridiculous, emphatic in their nullity, incapable of carrying with dignity on their shoulders the considerable weight of a glorious name. As can be seen, Mateiu Caragiale expiated in another way his father's genius. The very world he had created, immortalised, stigmatised, the very world in which he otherwise participated and in which he felt like a pike in the pond, treated his son with the trivial cruelty of the moftangii in Momente and in the commedias of Caţavenei and Ventureni. It eliminated him instinctively as a foreign body disturbing a pre-established order.

The fate of Mateiu Caragiale at the time reminded me of a barbaric game of rural children when they find a baby raven and stick its neck in a cardboard collar or paper cape. Immediately, the whole murder of ravens proceeds to overfly the victim noisily, crowing its confusion, scandalised, indignant incomprenehsion of this inexplicable travesty of one of their kind who had become unravenly. One by one, they swoop, hitting the innocent in the head with their beaks, until the victim croaks. The explanation of this collective reaction remains in the charge of the amateurs of animal psychology. The phenomenon described exists, and it seemed to me at the time, as it seems now, entirely alike the unjustified hostility, monstrous and absurd, that followed for a long time so rare a man and so rare a writer as Mateiu Caragiale, lacerating his heart.

Neither the sonnets of an authentic archaic flavor, printed by Viaţa Românească in 1912 and 1913^lii, managed to ensure him some measure of literary prestige, unshadowed by the name of Iancu Caragiale. Neither Remember, the pages of somewhat affected prose, somewhat decadent in its preciosity and by this out of fashion (as it breathed the atmosphere of French literature circa 1890 - 1900, not in 1921 when it appeared also in Viaţa Românească) ; neither this Remember saved him from the curse of an overheavy heredity. Immediately the pages were confronted with the robustly artistic principles expressed in the famous A Few Opinions, allowing ill-wishers to condemn and bury the work of the son, by the aesthetic intuitions of the father.

Our friendship tying closer, we met in that period for dinner with endless debates, at Iordache of Covaci or at Major Mura's. The new modeled world of the after-war interested him very little. He rejected it as a vulgar, disordered spectacle of the parvenu, which offended his eye. I asked whether, on the contrary, it doesn't offer an admirable inexhaustible material for a memorialist, for a Balzacian novelist.

-- What memorialist ? What Balzacian ? A world for the anthropometric service or the insane asylum!... An even share! Half and half!... he'd make answer in the monotone, bitter, deeply disgusted voice of Paşadia.

He however never lost any opportunity to invoke in accents of burning love entwined with the imprecations of an abandoned lover the other Bucharest of his private journal :

"...pretutindeni, adie cu vântul, se aşterne cu ploaia, unduie în razele de soare şi de lună, se oglindă în privirile sastisite ale, locuitorilor nepăsători, lipsiţi de avânt şi de pornire, se trădează în mişcări, in vorbă, se leagănă in tărăgănarea vechilor cântece de mahala, în ameţeala dulceagă şi resemnată a valsurilor lui Ioanovici. Cine nu i-a prins deosebitul farmec nu a înţeles Bucureştii. Ei. (acestei tristeţi) îi sunt închinate aceste rânduri.... Căci după treizeci de ani (ou plus) de hălăduire în Bucureşti uneori mi se întâmplă încă să mă rătăcesc prin uliţi şi prin mahalale întregi necunoscute, sunt şi altele unde ştiu şi pietrele caldarâmului, şi crăcile copa şi, scândurile ulucilor, unde cunosc casă cu casă, le ştiu toată cronica, acelor ce le-au sălăşluit timp de o jumătate de veac. Le-am văzut luminate de sărbătoare, precum am văzut fâlfâindu-le la porţi steaguri albe sau negre : copii crescuţi sub ochii mei şi pieriţi înainte de vreme, bătrâni uitaţi de vreme sub ochii cărora m'am înălţat eu — beteală, flori, zâmbete, lacrimi — un vălmăşag nebun de iubiri, de uri, de înşelăciuni, de amăgiri — una peste alta, totdeauna mai multă jale decât bucu şi peşte tot atâta minciună zadarnică şi deşartă ticăloşie omenească, că uneori câte un nimic aducându-mi aminte de unele, scap din vedere că ale lumii sunt toate, îmi uit de ale mele, şi cad pe gânduri şi-mi vine să zic cu cântecul : arză-l focul
Bucureşti".

"Everywhere, waves with the wind, settles with the rain, floats in the rays of sun and moon, is reflected in the tired eyes of the disinterested dwellers bereft impetuus and inclination betrays itself in movement, in speech, rocks in the flow of the old neighborhood songs, in the sweetish and resigned business of Ionaovici's waltzes. Whosoever never lived his distinct charm has never understood Bucharest. To it, to this sadness, I dedicate these lines... For after thirty years (ou plus) of tramping about Bucharest it still happens to me that I am lost on small streets among entire unknown neighborhoods, yet there are others where I know the very rocks in the pavement and all the twigs in the trees, and the fences, where I know house by house, their complete histories, with those who lived inside for half a century. I have seen them alight with celebrations, as I have seen them with white or black flags at the gates : children grown under my eyes and dead before their time, old men forgotten by the ages under whose eyes I rose myself -- tinsel, flowers, smiles, tears -- a crazed admixture of loves, of hates, of lies, and delusions -- one after another, always more bitter than sweet and on top just as much pointless conceit and endless human misery, so that a friend reminding me some I forget that they are all of the world, and I forget my own, and lost in thoughts I feel as if to say with the song : may the fire burn it Bucharest."

He's speaking therefore of the same Bucharest as Ion Luca Caragiale, however seen with different eyes, filtered by a different sensibility, passed through another temperament. And the insistence with which he returned to it in our nightly discussions had an explanation I didn't suspect then. Mateiu Caragiale was preoccupied by the definitive cristalisation of Craii de Curtea-Veche as can be seen from the sidenotes on the manuscripts.

*

Life separated us for a while.

At Cluj, with a handful of friends later blown to the four corners by the tribulations of the writer's destiny, thinned out by death, stirred against each other by ideologies, I managed to give form to Gandirea. When I brought to Bucharest this yet feeble offering, Mateiu Caragiale sought me to express in his inevitable ceremony his satisfaction as to the visual appearance of the magazine for its literary standards, for I do not remember what other details which answered to his aesthetic ideas. I cut short such circumstantial formulas, and with the greedy brutality of the editor forever hunting for rare, valuable, decisive manuscripts, I pressed him to "give us a few pages". I was doing it without great conviction, mechanically, professionally, from an obligation that had become a nervous tic. His firm and prompt answer took me unprepared. He was reserving something for Gandirea, but later.

"Something, which is to say a novel!"

And again the thread of sporadic encounters united us in the manner of Bucharest, and at the discretion of hazard : an aperitif, the coffeehouse table, lunch or dinner at the restaurant, an afternoon at Sosea, a night in Baneasa. I lost no opportunity to deposit demands, insisting with the relentlessness of tax agents : "All well! But the manuscript ?... The manuscript ?..."

Mateiu Caragiale excused himself with an evasive gesture. Later! In a year, in two years... In the end I had lost all hope. I oft repeated to him a certain story of the schoolboy who in his quest for perfection keeps sharpening his pencil, rounding and polishing it until there's nothing left ; with a certain novel of Jean Richepin, where the hero starts in his adolescence with a sonnet, augments it into a poem, then into an epic, then works it into a novel, one volume, two, twelve ; for at maturity to take notice of himself, and walk the road backwards, condensing his work to a novel of just two volumes, then one, then back to a sonnet, and less, leaving in the end the title to be whispered on his deathbed... Mateiu Caragiale laughed. Nothing could shake his unyielding faith in his creative discernment, supported by a blessful immunity to any kind of criticism, ironic or pedantic, as I've never encountered in our irritable profession with the exception of Lucian Blaga. He laughed and overbid, multiplying the examples with other cases, all authentic, from the bottomless repertoire of a passionate memoirs reader. No surprise that in November 1928^liii after Gandirea published the last of the first part of Craii de Curtea-Veche, his private journal dated from Sionu made ample mention, with a legitimate satisfaction, of all the intervening, conquered difficulties, ending : "J'ai entendu et lu qu'une oeuvre une fois réalisée cesse de plaire à son auteur. Chez moi c'est le contraire".^liv Such literary narcissism often hides in it the root of sterility. In our countless and acerbic aesthetic controversies, I would counter him with the example of Dostoyevski, somewhere mentioned by Andre Gide. Rarely was it not the case that Dostoyevski would turn against his own thinking and vision just as it was expressed, feeling the need to produce a contrary version in another work and then in another, and then so following. It would seem -- I was still speaking to Gide's words -- that of Dostoyevski a work once written, finished and printed, exhaled the scent of death just like the scent exuding from the cadaver of the monk Zosima, precisely when the world was expecting of him a miracle. Gide's statements were disputable as everything else stemming from this writer, digested from within by an anal demon. A seed of truth was nevertheless present. A finished book for Dostoyevski and for so many others meant a closed cycle that is not to be revisited, for through itself, before putting down the last work, it opened a new horizon, with new perspectives, new questions, and a new vision. You are to free yourself of this tyranny. Are you to seek backwards, adding little ornaments, lighting fresh torches, at the crypt of a cold corpse ? In art, as in nature, life raises from death, by death stepping on death... It's a matter of temperament! -- answered Mateiu Caragiale, defending a different point of view and reserving the presentation of arguments for his daily notes.

I regret that the distance to Bucurest does not permit me to file the notes in that journal^lv, which is found I gather in the hands of my friend Perpessicius.((Dumitru S. Panaitescu, minor Romanian writer of the period, extremely influential as a librarian, and supporting, passive friend of the period's Andre Gides.)) It will be thus verified, reflected in parallel sets of mirrors^lvi, Mateiu Caragiale's impressions and the impressions, observations, and commentaries of us, the three friends invited to the first reading in manuscript of the "Craii de Curtea-Veche" -- doubtlessly a date in the history of Romanian literature.

It was around the end of winter in 1926, after Mateiu Caragiale had for a while disappeared from our friendly meetings. There was a change in his way of life, that without having opened him that career in administration or diplomacy that he had so desired nevertheless spared him the care of the coming day, leaving him finally a space and time to work on literature, heraldics, historical studies ; permitting him to paint his arms and to tailor for his country house at Sionu, his stindard "coupe vert sur jaune".^lvii Of the manuscript promised Gandirea we had long forgotten. The insistent invitation, somewhat mysterious, we put on the account of a desire to meet over tea in his own house, to war as per tradition on matters literary-historically-artistic, to admire some rare editions, or miniatures, or who knows what collections.

We found ourselves together, Pastorel Teodoreanu, Adrian Maniu and me, in the salon with old stylish furniture and patinaed rugs, contaminated by the host's solemnity. On Mateiu Caragiale's face, in his gestures, under his ceremonial politeness, I recognized the tension of waiting in the ministerial antechamber where I first saw him. The tea was a pretext. Mateiu Caragiale was preparing to officiate, as for him a literary reading, the giving into the world of the work on which he had belabored for a decade, fixing, copying, transcribing, entirely equated the mysteries of a cult.

For the very pages we were petrified in silence and attention truly religious and out of our character. There sounded in Romanian literature a new timbre, unique, of local color, that had no truck with the mannerism and tasselwork of Remember. We were all the more impressed by this accent as Mateiu was not particularly an accomplished reader, or a master of effects dosed by the arts of mimic and of diction. The atmosphere, the characters, the dialogues, entered us plainly, directly, in a native state, without the false aura that oftentimes authors project over work through rhetoric artifice, only for the audience to discover at home, between four walls, and with the book open, that it consists of little above amorphous clay and stale water, where before there seemed to palpitate a divine spark.

So we encountered that winter evening, the "Intâmpinarea Crailor, Cele trei hagialâcuri, Spovedaniile" -- the first and penultimate chapters of Craii de Curtea-Veche.

Finishing his reading and closing the school notebooks lined with blue covers, Mateiu Caragiale resigned his head to the backrest. He was awaiting the massacre. "The massacre of the innocent!" -- as he himself anticipated, smiling as he knew what delicacies we are capable of when it comes to working over the product of a fellow writer and especially of a friend.

Of course, to the relief of Pastorel Teodoreanu and no less my own, the tea was replaced with certain measures of wine, so as to make speech easier. But strangely! We found ourselves discussing with great passion the color and the bouquet of wine, comparing various vintage years, arguing on the basis of theoretical and practical arguments the matter of the superiority of so and so region, delaying the "massacre of the innocents". For nothing is more difficult than to express to a friend a plain and full measure of admiration, the agreement without reservation. Mateiu Caragiale smiled on. It dawned. From his face the tension masked under ceremony had disappeared. Of his work he was never in doubt. Perhaps he was in doubt of our comprehension. Now he invited us, and he invited himself, with other glasses, with other vintages, leaving impressions to settle and stratify. Late after lunch, when it was finally their turn, we all spoke of Pantazi, Paşadia, Gorică Pirgu, as of types and characters long part of literature, long classified, sorted and filed away, rather than the heroes of a work still in manuscript, unfinished. Our debates were thus eased and this spontaneous and unanimous recognition in fact and in law took the place of any other friendly homage. What came after belonged to literary history. And others bare the burden of bringing them to life.

*

I recall one of the last meetings, after an anniversary of Gandirea. We had split away together, on the way home, on empty streets in the sonorous night. The whole evening he appeared to me satisfied, with himself, with the insignia of the Legion d'Honeur on his butonniere, with his somewhat rustic outfit, made of a rough tweed in a country style which he wore ostentatiously. He needed no overcoat. He had opened up his chest buttons. I think in his own imagination he projected himself a sort of gentilhomme campagnard, a hobereau^lviii, invigored by contact with the land after wasting his greatest years of youth on the asphalt of cities. I don't know how we drove our steps towards a room of another time, withdrawn, dark at that time, to dig up from under the cold ash our old projects and aesthetic skirmishes.

Abandoning the pretense of pride, he then for the first time confessed intimate details, hesitations, deceptions, the matter usually kept quiet and reserved for his daily notebooks. He was tired, the years were passing, he wondered if they'll let him finish the two novels, "Sub pecetea tainei" and "Soborul ţaţelor" intended to complete the cycle started with "Craii de Curtea-Veche".

He was considering giving up for this end some aesthetic dogma, the filigreed style, the archaic vocabulary and syntax, to write fluidly, two thick books teeming with deeds, types, characters, relieving himself of a vast and precious material that'd otherwise be lost.^lix A mass of personal memories and indirect documentation, of an irreplaceable value for reconstructing the atmosphere and mores of the era buried with the great war. Then, again, he sighed for his many years churned in the daily struggle for existence ; the fullest, the best of years...

And as he was talking, from an inclination, I'd say out of a weakness so foreign his constant preoccupation of hiding his terrestrial misadventures under creaky armor ; before my eyes passed suddenly the other image of Mateiu Caragiale, the one from the waiting room of the dishelved Excellency. What was he there seeking that day, from a temporary temporal lord ? Support for a modest place in either diplomacy or administration, where he wouldn't have certainly been the least competent, neither for his literary scholarship nor for his meticulous spirit verging on mania. His Excellency had more pressing cares! Interview, pictures in newspapers, thunderstriking declarations to seal the fate of the opposition, the country, the minorities, peace, Europe, the world ; as it seals them now still, with no-one's listening in, perorating hoarsely in cigar clouds, at nocturnal restaurant tables.

The best, the fullest years of Mateiu Caragiale will remain lost. The two novels that no one will ever write -- perhaps because nobody had any need of such -- are lost with them.

Caragiale's world, the other one, Iancu, took his vengeance once more, following him to the very marrow of his progeny.

The mention in those daily journals is even harsher in its melancholy in this light of destiny unfulfilled :

"La race m'a trompé et je l'ai trompée aussi".^lx

———

1. There's an English version included for your convenience, scroll down. [↩]
2. "The Thinking". Major arts & culture periodical in period Romania. Published in Cluj by people from Cluj. At least in the sense of not being socialist, it was a fascist newspaper. 1930s problems. [↩]
3. If you're curious, the summary for this number leads with "Determinism and indeterminism in philosophical criticism", and bookends a bunch of dubious poetry + a theory item by Vianu with the reminiscence here quoted. [↩]
4. Unfortunately they don't have entirely obscure matter such as a "Tara" supposedly published in Sibiu, whose number 79 from 1941 allegedly publishes a "Letter to Stalin" that I'd have liked to include in Pastorel's article. But there will be limits to everything man made, what can you do.

   Actually, what you can do is go to your local library in Romania and see if they have the item, publish it yourself. Thanks. [↩]

5. Which, unlike the no doubt better funded "attempt" by Eugen Simion, also includes a (very effectual) full text search. How exactly did they manage to make it work is anyone's guess, considering most material is printed matter collected before WW2, and printed in the haphazard manner of Romania in entirely random typefaces etctetera. [↩]
6. One of the few actually important philosophers the land ever produced. Unlike the less notable Emil Cioran or Mircea Eliade, he never ran off and consequently neither Anglo nor French empire have any vested interest in pretending like they read his work. [↩]
7. Generally known under his pseudonym "Nichifor Crainic", traditionalist theologian/philosopher. Obscure today on the grounds of having arguably said the boo-boo about Jews (though he didn't give a shit past a strict adherence to his own interpretation of scripture) and daring to like people indexed by teh jewtruth commissions. Amusingly he was muchly followed by the Iron Guard, although he was rather a supporter of their Enemy-in-Chief, the arguably-king Carol II. Romanian problems.

   Got butthurt at the modernist direction of the publication, spent the better part of the decade arguing with the very venue publishing his work until eventually managed to take it over and turn it into a mystical-orthodox shambling horror (the ideological construct behind which is known today as Gindirism). [↩]

8. Not really that much of a wonder. There's, for the sake of argument, three levels of literature as there's three levels of anything man made.

   The first level is absence, as the sexuality of children, a potential and not much more.

   The second level is the attempt, as the sexuality of adolescents -- something sometimes happens, but there's no converse, no meta-consideration. When it happens it happens because it happened and for no other reason ; when it doesn't happen it doesn't happen because it didn't happen and naught further.

   The final level is the mastery, as the sexuality of adults -- whenever it should happen it happens and because it should have happened ; and whenever it doesn't happen it doesn't happen because it shouldn't have happened. This reliability, this armor against the retrospective, "hey, why didn't I ever X ?" with a ready "Because X.Y" answer at hand is the sign of maturity, a status Romanian literature, as most people, never yet achieved.

   But perhaps in time. What can you do ? [↩]

9. Also known as Bucharest by the unfortunate inhabitants. [↩]
10. This is true, 1920 Romania was about as coherent as period Italy, various distinct and distinguishable people. [↩]
11. Doesn't 1920s Romania sound like fucking paradise already ? [↩]
12. Original Turkish word, denotes trade that is shameful in some way, such as for instance the selling of property of distressed debtors. What can I tell you, the "people themselves" notions of shame are at best bizarre. [↩]
13. The implication is that the husband is bought off, a peak of shameful behaviour in the mentality of the time (in Romania, like in Sicily, and unlike the rest of Italy say). [↩]
14. Except, of course, every thirty years or so since its founding a coupla centuries ago. Because this is exactly what it was by and for, the young-sheep-and-young-woman fuck&trade center. [↩]
15. Neogreek word, approximately the reunion of bribe, graft and price. If a politician asks for some money to declare your bar "the only right and proper and patriotic unlike all the others", you'd call it graft. They called it filodorma. If a policeman asks for some money to not take you to the station, you'd call it a bribe. They called it filodorma. If a landlord you never met before asks for some money to let you live in his building or land, you'd call it rent. They called it filodorma. The only payment they didn't call thus was tax, which is the important point here : the only enemy of civilised people is the state. [↩]
16. Most likely John Law, Scottish economist with the money-as-means-of-exchange-not-wealth-in-itself theory, inventor of the first (French) central bank. [↩]
17. Inexact, it was the Mississippi Company. [↩]
18. He doesn't call it "corruption" in the manner and with the expectation of it being some kind of rallying flag because he didn't have wikiretarddit yet for the USG to extend its tendrils into the shit inside his head ; and for no other reason.

    If he had wikiretarddit he'd have known the consensus name for it as for that "Indies Company", and he'd have been indignant at the "corruption" of "the governing class" vaguely understood as "enemies of the Great Inca Abroad", without somehow vaguely understanding also that these were his kinsmen running his country, not some equally inept idiots rendered scentless by the layered distance.

    Claiming to be a socialist but not stupid is exactly like claiming to be pregnant but not a woman. [↩]

19. Main passenger train station in Bucharest. [↩]
20. Here's a stray thought : before all the second class almost-citizens ie females crowded New York to "be just like Horseface Whatsername" there was a prior migration, of just as second hand almost-citizens, but that time male. Because yes, cowhands will be "lured in by literature", which is to say their own deep seated drive to self-derealization. In the nocturnal lights of the big city they intuit they could dissolve that item they didn't ask for and don't know what to do with. [↩]
21. The original word is uluiala, as in "uluitii pulii mele". [↩]
22. Yes, that's the distinction : there's some people who write daily and some people who write more rarely than that. No other distinction among mankind is as deep, or as steep as this one. [↩]
23. And yet somehow nobody aims to invalidate theatre as an occupation on the basis of "the perspective being different from either side of fourth wall". I wonder why this wonder. [↩]
24. Hurr. [↩]
25. What, you think "the press invented the soundbyte" ? No, they didn't, here's a lifetime journalist from a century ago complaining about how the politicians were attempting to force twitter upon them. Why ?

    What, you think the "disheveled Excellency" wouldn't have taken any other path to the money ? Anything that works, baby. Anything that works.

    Why is this what works, and what do you have to do with it ? [↩]

26. In the unspoken hope that perhaps that's how it works, "saying it makes it true". All the democratic politician ever is -- is this. He's exactly the scammer, running a tree-based search on your stupidity. All his failures are applications of this, and all his "successes" are exactly idem, purely identical to the failures, also applications of this.

    There can be no such thing as "functioning democracy", there can only be democracy whose dysfunctionalities haven't fallen on your own personal head just yet. [↩]

27. The reference is obscure. Aranjuez is a municipality close to Madrid, wherein Phillip II had some palaces and up until the middle of the XVIIIth century only noblemen were allowed to dwell. It is therefore perhaps an attempted stab at elitism ? [↩]
28. The circumstance is amusing, because the deeply socially inadequate Mateiu published (through the offices of "his good friend Uhry") a very haughty and altogether inappropriate PSA in L'Independence Roumaine immediately after his father's death declaring himself "the only legitimate representative of the family", so as to "help the reader guard against the eventual profiteering attempts by the beneficiaries of an undesirable homonimy", which is to say his aunts and cousins.

    He eventually managed to parlay his nonsense (and the generally sentimental nature of the then mourning and somewhat guilt-stricken Romanian public, as Caragiale wasn't particularily happy in Bucharest nor appreciated while living anywhere close to the measure his work certainly entitled him, a differential painfully obvious to him and most everyone else around him) into a job as... the chief of cabinet of Al. Al. Badarau, then minister of the Crown Domains and otherwise a rather disheveled Excelency (mostly known as an electoral agent) and Take Ionescu's right hand (in the Conservative-Democrat party).

    The mechanism employed was the declaration (in all likelihood false) that the deceased Caragiale's last wish was to have his son attached to the party and this illustrious representative ; it was particularily effective because Caragiale, who had joined the party in his last years, managed to die without achieving as much as a representative seat, much to everyone's embarassment.

    The net result of about a year spent in that position was a large pile of mostly pointless decorations (Crown of Romania, signed off by Titu Maiorescu himself, the Russian Saint Ana Cross, 2nd class, that bought his feverish fascination with that crown, and so following) and a wholly baseless but greatly irritated ambition. In practical terms he did nothing worth the mention, and once the government went out and Badarau retired his career ended. [↩]

29. The Romanian original (spilcuit) doesn't have an exact English equivalent. The word derives from Ukrainian špylka, a hairpin, and its intension is "overcarefully constructed fragile appearance", a fundamental category of dandyism. I expect swished works well to convey. [↩]
30. He can't say "how have I changed" like normal people lest you think he's a loser or something. This way of cheaply buying un-loserness, by dumping latin snippets, is so much better than the others' approach, damned fascists!!! [↩]
31. Does this bedwetter sound just like a woman also ?

    Aww, but such shocking surprise. [↩]

32. In the French, rather than English sense of the term. [↩]
33. Broadly irrelevant French dramatist, appears in Manet's "Music at the Tuilleries" as a flaneur (major UStardian trope, this, though they universally don't know what it's called and whence it comes). [↩]
34. The chalk is right, but the notion that cocksucker's "cut out of rock" and whatever else "durity" so offends sense as to make one prefer the retard had joined some minister's cabinet. If you're going to flatter idly, at least try and make some money off it for fucks sake!

    Inept idiocy is no excuse and no defense of a morally weak character -- on the contrary! It is an aggravating circumstance! [↩]

35. There is on Boulevard Carol #61, at the corner with Olari Road, a private building, one floor, with a high ground floor. I don't remember anymore why this house with nothing extraordinary about it pleased me so much twenty years ago that I told myself should I luck into some money, I will attempt to buy it. These last nights, passing by it, I was reminded of it and found more than one resemblance between it and myself. Like me, it is out of fashion, somewhat disrepaired and poorly maintained. And I thought as well on how tastes changed..." [↩]
36. The Romanian word is orgolios, denoting the proper, necessary and absolutely fundamental conception of the self. Contemporary English appears to know of no equivalence outside of the insultingly subhuman bestiary of Protestantism. You can take your "vainglories" and assorted psychotic bullshit and shove it with your petticoats up your ass, you sad, sorry, scummy pieces of shit. [↩]
37. The Romanian original is pretuiasca, which denotes something in between appreciating, enjoying and valuing. Appreciating is too retarded, enjoying is too silent and valuing is too mercenary. Nevertheless what is contemplated is the act of appreciating while enjoying in and for a company that can value. [↩]
38. In the Romanian mind, thickness, such as of the Heinz ketchup, is a plebeian attribute of the ox, that animal that represents the braying stupidity of the multitudes in that language. Thin cheek and a thin palate are then the necessary nourishment and support so that the thin mind can pour forth thin spirits.
    It's not that dogs don't have souls, you see. It's that the soul of the dog, too thick to escape material concerns, is buried with the animal. [↩]
39. My forty-ninth birthday was sad, and ever since that day -- it was in thirty four -- I traverse a terrible moral crisis. The state of my soul is probably that of people who feel their end close and have no hope for the day of tomorrow. All counted what do I have left to hope for ? Time passes so quickly and so emptily! Ah! If only I had known...

    Choiseul, the minister, wrote that regrets are useless. He was wrong. Regret is the twin brother of experience. I have very much of one and of the other and this is the only capital I have gathered for my olden days, the days that I will soon start counting in disability and bitterness.

    At crepuscule, isolated in my place, during my nightly solitary promenades, I judge my past, I judge myself, harshly. I ask myself what use my intelligence, if I had any, considering how poorly I have driven my little boat. When I saw that everything was against me, why did I persist in being myself ? Have I been my unconscious enemy, through a sort of instinct for self-destruction, which bred this inexplicable lack of initiative and dynamism, how does it match with all my other precious and rare qualities, with my superiority that can not be contested ? It is also true that fortune hasn't favored me, being on my account entirely passive". [↩]

40. I apologize for the barbarism, yet I see no alternative. The original uses the word that properly denotes feeling up a girl in a darkened movie theatre to discuss mutual exploration of a purely intellectual sort among writers that weren't even that close. If there is a better way to say this, let the scholar throw the first thesaurus. [↩]
41. Get some words, would you ? This is the third entirely different item that supposedly reduces to "obsolete" in this thoroughly obsolete, contemporaneous pigdin. [↩]
42. They who write prose. [↩]
43. What fucking art ? For one thing, Mateiu Caragiale is a minor writer even among minor writers, and for the other, the misfortunate fuckwit was not very sure of anything his entire life, from his gonads onwards. [↩]
44. Really ? What are you going to not have next, a word for "evolution" ? [↩]
45. This theory is very persuasive. [↩]
46. A prompter, technically. [↩]
47. The behaviour in question is misunderstood by the ineptly pompous dicklets better men for their misfortune spawned.

    There's an ancient tradition of this specific kind of -- properly speaking Cynical -- humility among the civilised world (a designation of origin which very pointedly excludes the German lands in this context -- let the barbarians boil their meats and wear their pelts and shut up). Calogero Vizzini, Mateiu Caragiale's contemporary, spent his entire life pretending to a provincial dullness of a purely mongoloid form, in proper continuation of the exact tradition the hallucinated nobleman & supreme gentleman M. C. Elliot was rebelling against.

    Ion Luca Caragiale was not "playing the buffoon" to "make life easier". The man had no need of anything being any easier. Ion Luca Caragiale was rather disinterested of certain things, he didn't eat his (barely acknowledged) son's imaginary flags and ridiculous "arms" exactly in the manner and exactly for the reason I don't eat USG's petrofoods -- there is no need, and properly speaking there is no space for the inept substitutes among those who don't actually lack anything.

    Ion Luca Caragiale didn't need a flag just like you don't need a wheelchair, what's so hard to comprehend in this ? [↩]

48. Yes, yes, since you're all lame and crippled it's no longer "socially acceptable" to make fun of the "differently abled". The only problem is that there's no use and no demand for those alt-abilities. [↩]
49. This was a coffeehouse of some tradition, such as can be had in the dusty, muddy plains of Romania's interior, so much so that even Caragiale (the elder) mocked it with some regularity. [↩]
50. The word denotes a captain of a troop of devils. [↩]
51. He famously descended upon the residence of his father in June 1912, overdressed to the point of scaring his unprepared relatives, and then offered them in approximative French /ʒɵ sui venu vo̯av fe̯u mon pev/ for great justice. [↩]
52. Strictly as a result of the insistence of his "reviled" father, as it happens, except for the part where I. L. Caragiale's criticism was constructive and well received.

    Rather, the pretense of tension was cultivated by the shithead both for direct pecuniary interest, and for the indirect but no doubt more subjectively important impression that such'd fit better with symbolist cliches and the expectations of the sorts of people he was trying, autistic ineptitude notwithstanding, to impress. [↩]

53. It was actually Gandirea that published in foilleton Mateiu Caragiale's only somewhat notable production. [↩]
54. I heard and read that a work once completed no longer pleases its author. With me, the contrary is the case. [↩]
55. Where he'd have found choice bits such as "Cezar, inadaptabil ? Haida-de. Cu fata si firea lui de tigan, cu parerile oricind schimbatoare ?", which says something about how his face and substance are gypsy and his oppinions readily changed. [↩]
56. They were meanwhile "misplaced", so problem solved itself, if indeed it ever existed. [↩]
57. That there is no such thing as "vert" or "jaune" among the tints of heraldry should perhaps surprise no one by this point. [↩]
58. By the time you're reduced to using French words of Dutch origin you know you've searched far and wide.

    Gotta project, the 1900s redditard, like the 2000s redditard. Gotta project, there's nothing else. [↩]

59. Boy finally had sex at the age of 50, is now starting adolescence! [↩]
60. "The race was stacked against me and I was stacked against it." [↩]