Invataminte despre umor

Tineti minte articolul ala prin care-am publicat discutia in care-o invatam pe-o umila si supusa sclava ce si cum cu umorul ? Mnoa, acelasi principiu, puneti-va in locul ei si sa purcedem.

De purces purcedem noi da' foarte departe nu ajungem, ci facem pleosc ca gaina-n balta, pentru ca nu avem conceptele. Si conceptele nu le avem pentru ca nu avem practica. Si practica n-o avem pentru ca suntem niste trogloditi si niste necivilizati, traitori intr-un spatiu cvasi-urban de doua-trei decenii in medie. Da' nu-i suparare, ca atita vreme cit recunoastem cinstit cine suntem avem sanse bune sa indreptam din defecte.

Astfel, roast e un cuvint englezesc care denumeste un comportament social. Un comportament social din acele societati care au evoluat dincolo de utilizarea ghioagei in discursul public, si aceasta evolutie e atit de solid cimentata in mintea fiecaruia in parte si-n mentalul public incit incalcarea ei devine... amuzanta. Va amintiti discuta antropologica asupra risului ?

Ei, asa functioneaza in practica un roast : niste tipi civilizati se aduna si aleg pe unul dintre ei, caruia ii adreseaza in cor insulte mai mult sau mai putin voalate, laude absolut exagerate, spun povesti care mai de care mai incredibile (o stiti pe aia de cind era Mircea Popescu Regina Angliei ?) si asa mai departe. Chestia-i amuzanta, inca o data, printre oamenii care nu s-au nascut din oameni care au copilarit la tara, cacindu-se-n direct in padure. Chestia era amuzanta printre americani de exemplu chiar si-n anii '80, dat fiind ca ei, ca si ardelenii (si spre deosebire de valahi) aveau populatie urbana si la 1800, si chiar si la 1700 (ardelenii aveau si la 1200 si dupa toate probabilitatile chiar si la 700, da' sa trecem peste).

Ei, regele acestui gen comedic este, cel putin dupa parerea mea, Don Rickles, si probabil virful acestui gen comedic a fost atins cu ocazia roast-ului lui Dean Martin. Dean Martin este (ca simt nevoia unei notite biografice, nu stiu de ce) mort, a murit acum vreo trei ani mi se pare, da' inainte de aia o fost prieten cu Presedintele Consiliului de Administratie (cum adica a ce ?!), si-n plus un actor destul de bun si-un betiv notoriu (cica la el, rupt si-ntins pe dusumea se uita Lauren Bacall cind le-a zis ca arata ca un "god damned rat pack").

Eu cam atit am avut de zis. Sper c-ati ramas cu ceva din aceasta binemeritata umilinta. De exemplu, cu ideea ca pentru unii oameni exista viata si dupa roast. Sigur, nu pentru toti, da' acuma hai sa fim seriosi : nu putem trai toti la oras.