Evolutiile societatii, evolutiile culturii, evolutiile cinematografiei

Intr-o societate care si-a insusit norma ca "fiecare tre' sa faca copii" evident vasta majoritate a indivizilor de virsta activa vor fi ingalati in ceva unitate familiala cu un numar de copii in circa, probabil cel putin unul in jurul pubertatii sau mai mare (dat fiind ca oricit de binevoitoare o fi fiind societatea, cei doi genitori nu-si revin din socul inceperii unei "noi vieti" decit cel mai devreme zece ani dupa ce-au comis gresala) si foarte posibil inca unul sau citiva mai mici.

In masura in care tehnologiile de livrare a filmelor nu ingaduie consumarea lor economica altfel decit in grup, evident ca productia va trebui sa se adreseze "intregii familii" : atita timp cit nu se poate face cite un iPad pentru fiecare, toata productia cinematografica trebuie sa fie adecvata ori livingului familial, ori salii de cinematograf.

Sub aspect practic asta inseamna de exemplu ca la cinematograf nu poti arata tite. De ce ? Pai simplu, barbatii se excita vizual, o sala cu o mie de ocupanti din care o suta sau doua hotarasc ca fie ce-o fi ei fut ceva in seara asta se transforma asa de rapid intr-o orgie incit nu se poate povesti. Cum ii mai desparti pe urma ? Ce faci cu cetatencele care ar fi vrut cu primii doi (si-al patrulea) da' nici intr-un caz cu al treilea ? Probleme, pe scurt.

Odata ce treci din sala de cinema in living prin introducerea televiziunii poti arata tite, ca daca se excita domnu' cu atit mai bine, nu ie problema. Da' nu poti arata pula si pizda, pentru ca sunt niste puncte nevralgice ale intregului aranjament, in sensu' ca copchii tre' cumva tinuti sa nu-si puna problema ca oare ce are tati acolo in chiloti (fetitele mai ales) si oare cu ce face mami pisu' (baieteii) pentru ca altfel treburile risca sa degenereze grav de tot, punind in discutie chestii fundamentale pe care celula de baza a societatii nu-i chiar capabila sa le discute, mai ales nu cu copiii.

Bun, astea n-ar fi probleme asa grave, o lamurim cumva pe hasperita de Elizabeth Taylor sa-si tina titele-n sutien respectiv pe curva de Sharon Stone sa-si tina picioarele incrucisate. Da' totusi, cum facem filmele astea ?

Pai... pentru toata familia. Bine, da' ce inseamna asta ? Practic, inseamna o supa. "Toata familia" e o chestiune foarte divergenta : pustimea nu are puncte de contact cu adultii, care iarasi au preocupari foarte diverse. Tati vrea fotbal, pescuit, al doilea razboi mondial, mami vrea birfe, cu gatit, cu opera, copchii vor sa exploreze lumea. Zero puncte de contact. Ce ne facem ? Cum construim cetateanul ala de gen mediu dintr-un barbat, o femeie si doi copii ?

Raspunsul nu-l vom gasi ilustrat prea bine-n filmele bune, tocmai pentru ca-s bune, asta-i dintr-o perspectiva masura calitatii lor : ca nu gasim raspunsul la intrebare prea vizibil in ele. Filmele proaste, insa, cum e de exemplu recent vizionatul The Watcher in the Woods ne ofera reteta in toata nuda ei splendoare. S-o desfasuram :

1. Adolescentul este eroul. Ori baiat, ori fata, da' adolescentul. Nu tac-su, nu muma-sa, desi ei is adultii in relatia asta dintr-un motiv, speram noi, si nu dintr-o pura coincidenta. Adolescentul e eroul dintr-un motiv foarte simplu de inteles : asa ie mituit tinarul sa fie interesat de cacareaza-n discutie. Cea mai mare dorinta a pustimii din toate timpurile este sa fie, sa conteze, foarte bine : li se livreaza o poveste in care, spre deosebire de viata reala, ei is eroii, si ei conteaza.

2. Eroul se comporta la standarde. Uite, eu de exemplu n-am cistigat niciodata o batalie cinstit. Ca nu-mi place, n-are nici un haz. E mult mai fain sa ai in mina toti asii si tot sa-l trisezi pe nenorocitu' care s-o gindit el ca-i o idee buna sa-ti bage contre, in prostia lui funciara. Si beau cind am chef, si uneori fumez daca vreau, si cind imi vine injur. Da' pe de cealalta parte io-s cistigator de batalii reale, nu imaginare. Cistigatorii (adolescenti) de batalii imaginare sunt niste tipi rupti din icoana pentru un motiv idem simplu : asa is mituiti adultii sa fie interesati de cacareaza in discutie. A, e un film plicticos ? Pai este, da' uite ca-i da niste lectii de viata juniorului/junioarei. Tre' privit, isi zic adultii, ca ei oricum sunt capabili sa-si disimuleze interesele si sa-si neglijeze preocuparile de moment pentru beneficii ulterioare.

Si-asa sau creat cele doua marote ale cinematografiei (proaste) din secolul trecut : eroul perfect si respectiv adolescent. In realitate adolescentii n-au cum sa fie eroi, ca-s indeobste fricosi si cel mai adesea atit incapabili sa rationeze cit si lipsiti de experienta care sa le ingaduie sa decida ce-ar fi de facut. Plus ca oricum nu se uita nimeni in gura lor. In realitate cistiga ala care stie juca, nu ala care se roaga la Doamne-doamne, ajuta babute sa treaca strada si-si pastreaza virginitatea pentru casatorie. Ei, dar in cacareaza virtuala lucrurile se gasesc putin... inversate. Stiti cum se zice ca politica-i arta de-a lua bani de la bogati si voturi de la saraci promitindu-le sa-i aperi unii de altii ? Mnoa exact la fel cinematografia ia cite ceva de la fiecare promitind fiecaruia ca-l va apara de fricile lui cele mai ascunse : adolescentilor le promite ca-i apara de parintii care vor sa le taie puta, parintilor ca-i apara de adolescentii care vor sa le futa parteneru'. Astfel totu-i in regula, filmul a rezolvat debalansarea magica a lumii. Si totu-i acum in regula.

Plicticos, dar in regula.

Evident, odata cu abandonarea paradigmei genitive de organizare sociala pe de-o parte cit si cu aparitia tehnologiilor care ingaduie vizionarea in particular pe de cealalta continutul video s-a modificat simtitor (si e o discutie interesanta aia din jurul intrebarii daca respectivele tehnologii sunt chiar si de-a dreptul cauza abandonarii paradigmei genitive). Chiar si cu aceste modificari simtitoare... cinematografia nu pare capabila sa produca rezultate in afara zisei paradigmei tranzactionale intre om si spaimele lui. Luati ca exemple comode Matrix si V for Vendetta, ambele perfect decodabile in aceasta abordare teoretica.

Cam cu problema asta se lupta toti cei ce incearca sa structureze noua cinematografie (care cu siguranta va urma, ca n-are cum sa nu urmeze, dupa asa masive prefaceri sociale), de la Imaginarium la Elephant toata lumea (care conteaza) incearca sa raspunda exact la aceasta intrebare : oare se pot face filme care sa nu fie o josnica tranzactie intre om si fricile lui ?

Sub acest aspect Noul Val Romanesc nu-i cinematografia viitorului, e unul dintre ultimele pusee ale cinematografiei trecutului, manifestindu-se intr-un loc in care spaimele si demonii trecutului bintuie mai abitir decit in alte parti, intr-un loc in care lumea e mai in urma cu chemarile timpului, si n-a auzit inca intrebarea de mai sus. Foarte apreciate de critica (pentru ca le satisface criticilor asteptarile cinematografice ramase din perioada lor formativa) si relativ neinteresante pentru public (pentru ca nu conteaza, neraspunzind si nepreocupindu-se de problemele epocii curente), sunt niste filme sortite sa moara, de indata ce adevaratul nou val va lovi lumea.

Admitind, bineinteles, ca el este posibil, si chiar va ajunge sa existe. Poate in 2012...