Nitroceluloza

Haideti sa destabilizam putin lumea.

Daca luati o foaie de hartie obisnuita si-o scufundati intr-o baie formata din acid sulfuric anhidru, suficient de concentrat cat sa se prezinte uleios (obtinut de exemplu dintr-o baterie de masina) si acid azotic trei sferturi (care stiti ca-i trei sferturi dupa aia ca-i alb si fumega, nu rosu si fumega) obtineti trinitrat de celuloza, cunoscut si sub denumirea de Schießbaumwolle, fulmicoton.

Acest compus e foarte exploziv, si foarte instabil. Reactia de boom poate fi declansata si de vibratii, precum un zgomot puternic, o plesnitura de ciocan scl. Pentru a-l stabiliza cat de cat se tine ud, sau eventual imbibat in nitroglicerina, cu care formeaza un fel de jeleu. Fulmijeleu :D

Am avut placerea, in tinerete, sa produc ambele chestii, avand eu prin clasa a 8-a gimnaziala un laborator de chimie instalat in casa bunicilor, care era echipat cu o colectie cvasi-completa de acizi in sticle de-un sfert de litru, o buna jumatate din elemente, inclusiv sodiu anhidru intr-o baie de petrol scl. N-am dat foc la nimic fara voie, si nici n-am aruncat casa in aer, contrar convingerilor tatalui & bunicului, ci dimpotriva, am ramas in urma experientei cu satisfactii profunde si cunoasteri rafinate ale unor domenii interesante. Notez asta ca sa nu uitam, totusi, ca nu-i nici o problema, in principiu, sa lasi copii sa se joace cu absolut orice, totul depinde de cum alegi copiii. (PS. Aveam si-o juma' de litra de eter, intr-o sticla neagra intr-o punga de hartie. N-am tras niciodata.)

Revenind la tema, fulmicotonul este in general produs din bumbac, dar eu am pornit de la hartie pentru ca rezultatul e mult mai interesant, un fel de hartie care arde cvasi-instantaneu (chiar si sub apa, fara probleme, odata aprinsa) emitand mult gaz, asa ca va puteti face tot soiul de reprezentatii de magie, pentru impresionarea fetelor de-o varsta, si inverzirea colegilor de clasa. Ma rog, daca nu mai sunteti in gimnaziu nu conteaza, da' voi a zice ca iote, parca in vremea cand n-aveam beamveu si Dorobanti generatia tanara era mai castigata. Da' sa trecem.

Si daca tot vorbeam de istoria marinei, RMS Lusitania, vasul "de pasageri" scufundat "miseleste" de catre nemti la inceputul celui dintai razboi mondial, eveniment soldat cu o mie si cinci sute de victime, ducea de-asemenea cu el tone de fulmicoton si milioane de cartuse. Fapt despre care englejii n-au suflat o vorbulita, mintind pe toata lumea pana prin anii 70, intrucat nemtii "n-aveau cum sa stie", ceea ce conteaza, pentru ca asa curge logica daca pierzi razboiul.

Pe langa trinitratul de celuloza asta explozivu', mai exista un compus stabil (ma rog, vorba vine, cel putin nu pusca), nitratul simplu (obtinut in principiu la fel, substituind acidul azotic de exemplu cu azotat de potasiu), care datorita proprietatilor lui fizice de data asta, plastifiat cu camfor, a fost folosit ca prima baza pentru film flexibil in cinematografie, de la introducerea de catre Kodak in 1890 si pana la completa inlocuire de catre filmele pe baza de triacetat de celuloza (asa numitele "safety film") prin 1950.

Nitratul simplu se mai numeste si celuloid, cuvant pe care probabil ca l-ati mai auzit, incorect folosit pentru a denumi chestii care nu-s, dar umplu golul lasat de chestii care erau prea "tari" pentru a fi folosite de niste copii ca noi. Problema pe care era chemat s-o rezolve este intoleranta filmului la dilatare - datorita faptului ca filmul ruleaza in proiector cu o viteza fixa pentru a crea iluzia unui numar de fotograme pe ecran de ordinul a 20 pe secunda, o dilatare minuscula in corpul filmului poate produce iesirea din faza, si deci transforma filmul intr-un obiect inutil.

Filmele pe baza de celuloid erau destul de periculoase, fiind perfect capabile sa arda, emitand diverse fumuri toxice si fiind al naibii de greu de stins, de unde si toata teoria in limba engleza cu a striga "foc!" intr-un cinematograf plin : au murit oameni in urma unor incendii, ori intoxicati cu fum dar mai ales calcati in picioare, ca de-un exemplu cu ocazia dezastrului de la cinematograful Glen, unde-au murit 69 de copii de Anul Nou 1930. (In Scotia, nu in SUA, apropo.)

Din fericire, compusul nu-i foarte stabil, descompunandu-se in acid azotic (care catalizeaza reactia pe mai departe), si lasand in urma un reziduu in continuare inflamabil, dar perfect inutilizabil pentru scopul lui initial. Datorita acestei imprejurari (si nu datorita mortii a 69 de plozi, cum v-ati putea inchipui, in naivitatea ce va caracterizeaza), celuloidul fu in cele din urma inlocuit, desi in mod ironic si inlocuitorii, acetatii de celuloza, sufera de aceeasi problema, descompunerea in acid (de data asta otet) care catalizeaza reactia pe mai departe. O mare parte din filmele vechi s-a pierdut si o buna parte se gaseste inca amenintata de acest fenomen, apropo.

Si, ca o curiozitate, sa notam ca-n 1869 s-a oferit un premiu de nu mai putin de 100,000 de dolari (o suma imensa la vremea respectiva, undeva la zece milioane astazi, daca luam ca baza salariul minim, sau spre doua sute de milioane daca privim la procente din PIB) celui care va obtine un produs sintetic care sa poata inlocui fildesul folosit pentru a produce bilele de biliard (elefantii gasindu-se practic exterminati in urma nevoilor Vestului tot mai putin salbatic).

Un tip pe numele lui Hyatt a venit cu solutia, inregistrata in patentul numarul 50359 in SU (va dati seama, pana-n 1869 existau cincizeci de mii de inventii cu totul, azi se inregistreaza atatea pe luna, daca nu pe saptamana). Hyatt a trecut la treaba, formand compania Albany Dental Plate, pentru a produce bile de biliard, dinti falsi si clape de pian din noul material.

Solutia avea totusi o problema, si-anume, faptul ca materialul, cat de nou o fi fost el, era totusi usor exploziv, asa ca n-a facut multi purici (destui totusi cat sa ne ramana o poveste haioasa, despre un proprietar de Saloon care i-ar fi scris inventatorului ca bilele mai si explodeaza la o lovitura serioasa, ceea ce nu-l deranjeaza pe el cine stie cat, atata doar ca toata lumea din bar si-a scos arma la auzul puscaturii - ceea ce v-ar putea explica doua-trei gaguri din desenele animate vechi, bazate pe dinti explozivi). Celuloidul mai supravietuieste astazi (puternic esterificat) in mingi de ping-pong si chestiile alea de ciupit corzile chitarii, asa ca nu-i cu totul uitat.

Da' nici nu mai e ce-a fost, zic.