Fefeleaga.

Friday, 14 August, Year 7 d.Tr. | Author: Mircea Popescu

The short story you will find below was published in 1908i, by a Transylvanian writer from my hometown. The house where he lived, with a small patch of grass and a badly done statue in front, carrying his name engraved in a strange font - Ion Agârbiceanu - is a permanent part of the background of my early childhood.

I was reminded of it in a conversation with a friend, who perhaps rightly holds the chief strangeness of Romanian culture as the tradition, recently brokenii, of making all children's stories, poems, rhymes etc incredibly, gut wrenchingly, inimaginably sad. I casually said that it is probably the saddest thing that can be written.

It is. I read it again, recently, as I had not done for almost thirty years, ever since I was required to read it, for school. I intuited then that perhaps it is, indeed, the saddest thing that could be written. I had not, then, the life experience, the world understanding required to comprehend the depth of it. Now I do. Yes it is.

So I reproduce it below, with an English translation underneath.

Dis-de-dimineață o vezi pe drum, tîrîndu-și calul de căpăstru. Femeia e înaltă, uscată, cu obrajii stricați de vărsat, arși de soare și de vînt. Pășește larg, tropotind cu cizmele tari, pline de umflături uscate. Calul o urmează cu gîtul întins, scobițînd din picioarele ciolănoase. Poartă pe spinarea adînc deșelată două coșărci desăgite. Sub coșărci, la fiecare legănare, se văd două petice mari, pămîntii. Calul e alb, dar, sub coșărci, i s-a ros părul tot, și pielea, de-atîta frecătură, e-o rană tăbăcită, tare ca potîngul. Merge în urma muierii, adormit parcă de tropotul cunoscut al cizmelor ei. Capul, mare cît o solniță, nu și-l mișcă nici la dreapta, nici la stînga. Nici femeia nu-i are grija, ci pășește mereu înainte; doar în răstimpuri zice așa, ca pentru sine:
— Ghii, mă Bator!
Trec așa, amîndoi, pe ulițele satului, urcă apoi pe cărarea dinspre Dealu-Băilor și se pierd în coborîșul repede de dincolo de deal. Pe acolo-i coastă pietroasă, și cărarea-i strîmtă, și femeia tot mereu ogoiește calul:
— Noa, mă Bator, mă! Numa-ncet, mă, că nu dau tătarii.
Bator se zdrobește rău pe povîrniș, și ciolanele așa de tare-i împung în piele, cînd ici, cînd colo, de parc-ar căuta un loc să iese din trupul bătrîn și ostenit. Corfele, desăgite în spinare, bleoncăne în toate părțile, dînd să se desprindă de pe șaua mică, de lemn, și pleoapele se lasă și se ridică mereu de pe cele două răni alburii ce-nchipuie ochii, ca și cînd ar încerca să tragă-n sus o piele neagră ce-acoperă luminile stinse de mult.

Ajunși în vale, se opresc lîngă o grămadă de piatră mărunțită. Femeia scoate dintr-o corfă o troncuță de lemn, o umple cu piatră și începe să încarce coșărcile. Calul se clatină încet, la dreapta ori la stînga, după cum pune femeia piatra. Apoi, cu coșărcile pline, pornesc amîndoi, încet, la deal. Se-ntîlnesc cu băiețandrii care vin chiuind, cucuiați deasupra coșărcilor desăgite pe căluții mici, dar țapeni. Vin și ei după piatră. Băiețandrii-i dau bună-ziua femeii și trec mai departe.
— Să creșteți mari, să creșteți mari, răspunde dînsa, și trage-ntins de căpăstru.
Caii mai tineri nechează, cheamă de ici și de colo, dar Bator urcă din greu, cu capul în pămînt, n-aude nimic, nici tropotul cunoscut al cizmelor stăpînei nu-l mai aude. Pipăie cu picioarele și cunoaște, știe unde are să vie vreun pripor mai greu de urcat. Acolo se adună, se îndreaptă, suflînd, nădușit, pe nările largi, bătrîne.
— Ho, mă Bator, ho, mă sărace! Stai să mai hodinim, că doar nu dau tătarii.
Și calul se oprește bucuros, și răsuflă ca din foi. Femeia tocmește coșărcile, mai pune la loc vreo bucată de piatră ce dă să cadă, și cată înainte: cît mai au pînă-n vîrful dealului? Și tot așa, cu popasuri dese, cu îndemnuri, ajung pe culme. De aici-i mai ușor. Ajunși în sat, descarcă piatra astăzi la o gazdă, mîine la alta. La cîte unii duce și săptămîni de-a rîndul.

Pe muiere-o cheamă Maria, dar oamenii, batjocoritori cum sunt, îi zic Fefeleaga. Tineretul mai mărunt din sat așa a pomenit-o: cu Bator de căpăstru aducînd piatră la unii și la alții. Cît aur vor fi scos unii și alții din piatra adusă în spinare de Bator, Maria nu s-a gîndit niciodată să socotească, dar, de multe ori, cînd Bator abia urca pe spinarea dealului, își zicea așa în gîndul ei: „Din cîtă piatră a purtat săracul, mai că s-ar putea face un deal ca acesta“. Îi plăteau de-o povară zece cruceri. Și cînd era drumul bun, putea aduce cinci-șase poveri. Tot făcea pe săptămînă vreo trei zloți. Și-și zicea în gînd: „Tot putem trăi“. Odată trăise și mai bine. Pe cînd îi trăia bărbatul, Dinu, oamenii îi ziceau Maria Dinului. Și Maria Dinului, pe vremea aceea, lucra cu Bator alăturea ca și acum, iar Dinu lucra în baie, sfredelea stînca și pușca cu praf ori cu dinamită, ca toți băieșii. Și mai cîștiga și Dinu trei-patru zloți la săptămînă. Copii aveau pe-atunci vreo cinci capete. Slăbuți copii. Aveau ce mînca, și tot erau jigăriți. Dinu tușea mult; de cîte ori venea de la baie, ud și plin de tină, tușea și suduia copiii, — nu-i putea suferi văzîndu-i așa de prăpădiți. Muierea le ținea partea, îi mîngîia, îi săruta pe obrăjorii scorțoși, de pe care mereu se desprindea un praf ca o pulbere de făină.
— Lasă-i, măi romîne, ce-aștepți tu acuma de la ei? Cînd vor începe să lucre, se întăresc ei atunci, zicea femeia.
— Pînă-i cucu! Dintr-ăștia nu voi vedea eu oameni! răspundea cu ciudă bărbatul.
Și n-a văzut, că Dinu a murit mai degrabă ca toți. Femeia l-a plîns ce l-a plîns, dar n-a avut vreme de jelire, că, deodată
cu înmormîntarea, s-a gătat și cel din urmă bănuț din casă. Bator, în vreo trei zile, cît a hodinit pînă l-au îngropat pe
Dinu, era aproape să înțepenească. Acum femeia simțea că singurul sprijin ce-i rămăsese era calul ăsta mare, alb, slab de
să-i numeri toate oasele. Satul era tot așa ca și pîn’ trăia Dinu. Toți oamenii își vedeau de lucru, ca și cînd nimic nu s-ar fi întîmplat. Și cînd au văzut-o pe Maria, a doua zi după ce și-a îngropat bărbatul, c-a și plecat cu Bator de căpăstru, unul mai pestriț la mațe a zis:
— Iată și pe Fefeleaga!
Și, de-atunci, Fefeleaga i-a rămas numele. Dar ea nu s-a încrezut niciodată în oameni, nici nu le-a cerut ajutorul. Altădată se încredea în voia Celui-de-Sus, iar acum, de la moartea bărbatului, se încredea în Bator. De cînd și-a închis Dinu ochii, și ea a ieșit în curte și a strigat „Tulai!“, de-atunci a simțit că nu oamenii aceia care vor veni să vadă pe mort îi vor fi sprijin de-acum înainte, ci calul acela mare, alb, care sta legat de-un pociumb și ronțăia liniștit la ogrinji. Și cît a stat mortul în casă, de cîte ori ieșea Fefeleaga afară, îi părea că Bator, cum ronțăia la ogrinji, dînd din cap, ar zice: „Da, da, da! Vom face ce vom putea“.

Și așa, încetul cu încetul, tropotind din cizmele mari ziua întreagă pe ulițele satului, cu Bator de căpăstru, a început să-
l uite pe Dinu. Nu doară așa, ca să se gîndească la alt bărbat, că ea de mult nu mai înțelegea decît într-un chip viața: să se frămînte săptămînă de săptămînă, ca, duminica, pe bănuții căpătați, să cumpere bucate și legume pentru casă. Și, pentru
asta, se simțea destul de tare, dacă avea pe Bator alăturea. Poate or fi muncit-o și pe ea vreodată, — cîndva, demult de
tot, — gînduri mai luminoase, și inima, în tinerețe, poate să-i fi tresărit vreodată de-o căldură tainică. Dar îndată ce s-a
înhămat la munca din care vedea că toată viața n-are să mai scape, a înțeles că, pentru o femeie năcăjită ca ea, toate acele
închipuiri de mai bine sunt, iac-așa, prostii, care-ți fac traiul mai greu.

S-au aflat vreo doi-trei oameni care au sfătuit-o să se mărite iar.
— Ce să stai așa? Îmbătrînești, ș-atunci nu te mai ia nime.
— Ieie pe muma-dracului! zicea Fefeleaga.
Și privea cu dușmănie la oamenii aceia, care numai din bunăvoință o sfătuiseră așa. Apoi își punea capul în piept, trăgea
de căpăstru — „Ghii, măi Bator, ghii, măi sărace!“ — și-și vedea de drum, gîndindu-se la ceva. Nu știa ce-i, dar simțea că-i
amar, și nu știa de ce-i mai vine în minte: că, adică, de ce mai trăiește omul în lumea asta? N-a răspuns niciodată decît ridicînd din umeri și deci îi era ciudă că, din cînd în cînd, îi venea iar gîndul acela. Cîteodată, dimineața, cînd punea coșărcile pe cal, i se părea că și Bator s-ar gîndi la lucrul acesta și că, dacă n-ar fi orb, ar privi-o întrebător.

În cinci ani de văduvie a rămas numai cu doi copii, un băiat și-o fetiță. Trei au murit. Au murit toți cînd să treacă
peste anul al cincisprezecelea. Ca și cînd acolo, la anul acela, al cincisprezecelea, ar fi fost un prag înalt-înalt, de care era sortit să se împiedice copiii ei. Cădeau și-și rupeau grumajii. Sătenii se bucurau că o mai ușurează Dumnezeu, dar Fefeleaga nu se bucura deloc. Drept că băieții erau mari, dar, fiind toți bolnavi, nu puteau munci. Pe unul chiar l-a dat slugă, dar nu l-a ținut stăpînul, zicînd că-i prea slab, că n-are virtute. Și Fefeleaga tot nu se bucura de moartea lor. De spus, nu spunea nimănui de-o doare ori ba. Nici n-o puteau cunoaște oamenii dacă are mort la casă decît de pe două lucruri: întîi că, două- trei zile înainte de moartea vreunui copil, Bator stătea legat de pociumb, ronțăind ogrinjii, și a doua, că, după înmormîntare, Fefeleaga pornea cu noaptea-n cap, cu calul de căpăstru, pe ulițele satului. Dar, pînă era mortul în casă, dînsa ieșea de multe ori și se apropia de cal.
— Ce mai faci, tu Batore, sărace?
Și calul ciolănos da din capu-i mare cît o solniță, părînd a zice: „De, ce să-i faci, așa e lumea!”

Și drept avea calul! Așa e lumea! Fefeleaga a simțit bine că-i așa, de cîte ori îi murea vreun copil și-și vedea casa din
ce în ce mai goală. Mai mult venin i se strîngea la inimă duminica. Da, atunci își scotea plata pentru munca de-o săptămînă, a ei și-a lui Bator. Și bogătanii, știind-o fără ajutor, nu-i plăteau regulat, nu-i plăteau tot, așa că Fefeleaga avea rămășițe mari pe la toți. Se încredeau că va veni, totuși, și săptămîna viitoare la lucru, căci n-avea ce face cu Bator. Și mai făceau socoteala că, de la o săptămînă pînă la alta, Fefeleaga, cap de muiere, va mai uita. De uitat nu uita dînsa, dar dacă vedea că omu-i lacom pe creițărașul ei, nu zicea nimic, nu-l mai cerea, ci numai un zîmbet de batjocură i se așeza pe față. Și era ceva curios de tot zîmbetul acesta pe obrajii pămîntii, mîncați de vărsat, ca două lespejoare de piatră surie pe care au picat mulți picuri grei de ploaie, găurindu-le.

Așa, adunîndu-și plățile, rar putea să dea pe la biserică. Dar nu mergeau la biserică nici bogătanii din sat. Aceștia stăteau la cîrciumă și beau bere. Fefeleaga nu mergea la slujbă, și, totuși, văzînd pe oamenii aceștia, care beau poate chiar bănuții pe care ar fi trebuit să-i dea ei, îi disprețuia, și, — ști-o amarul ei de ce, — se simțea că-i mai mult decît ei, că-i mai bună creștină decît dînșii. Și, rar, dar rar de tot, cînd vreunul o amîna cu lunile și nu-i plătea, îi spunea verde în față:
— Ce-s eu? Nimic! Da’ pe mine nime nu mă blastămă, nime nu zice să mă bată Dumnezeu, pe cînd pe dumneata tot
satul te blastămă. Și-acum, să-i fi dat bogătașul plata întreită, nu-i mai trebuia.

Mergea acasă, mai punea o mînă de fîn sub botul calului și-i zicea:
— Da’ tu ce mai spui, Batore sărace?
Și calul, pipăind cu buzele mari, groase, fînul, da din cap, ca și cum ar fi zis: „Da, da! Așa-s oamenii...” Lucrînd săptămîna întreagă, înțelegîndu-se cu Bator, ca și cînd în el s-ar fi mutat sufletul bărbatului, al lui Dinu, Fefeleaga nu știa cum trece vremea. Timpul, pentru ea, avea o singură măsură: de la moartea unul copil, pînă cînd altul își închidea ochii. Numărînd așa, ajunse cu un singur copil, o fată, și socotea trei ani de la cea din urmă moarte ce-a fost în casa ei.

Îmbătrîniseră și muierea, și calul. Muierea era jumătate căruntă, avea părul ca lîna oilor seine. Pe obrajii ei mîncați de vărsat se formaseră pîrăiașe adînci, zbîrcindu-i fața. Bărbia i se ascuțise și începea să se ridice spre gura căzută înăuntru. Calul era și mai ciolănos. Cele două petice pămîntii de sub corfe se măriseră, părul de pe coaste, de pe spinare i se rărise și i se rărea mereu. Buza de jos îi spînzura, ca și cînd i-ar fi atîrnat cineva o povară nevăzută. Femeile mai bătrîne din sat, babele, se dădură cu vorbe în jurul ei. Că așa, că pe dincolo, c-ar fi bine să se facă niște farmece, că nu-i lucru curat de-i tot mor copiii, și tot la aceeași vîrstă.

Dar Fefeleaga nu credea în dracu’ și în puterile lui. Femeile își făceau cruce de necredința ei, dar Fefeleaga rămînea rece.
— Nu, soro, nu-i duc. Drac e omul cel rău și nedrept. Ăla-i dracu!
Și n-a umblat după farmece și descîntece. N-a umblat. Și la patru ani, două luni și treisprezece zile de la cel din urmă
mort, i-a adormit și fetița rămasă în viață. Cel din urmă copil. Și tot cînd să treacă peste al cincisprezecelea an. Și asta, ca și vreo trei ani mai înainte, n-a fost bolnavă. Făina ce-i cădea de pe obraji, pînă a fost mai mică, s-a dus. N-a zăcut decît vreo două săptămîni. Și cînd i-a murit copila aceasta din urmă, Fefeleaga n-a spus o zi nimănui nimic. Cît ce-a închis ochii, a pus luminița în sfeșnic, să ardă mai departe, a ieșit în curte, a dezlegat pe Bator de la pociumb, l-a tras întins de căpăstru, l-a dus în șopronul plin de fîn și l-a lăsat acolo slobod. Nu i-a zis nimic, ci, din întîmplare, și-a ridicat ochii spre capul bălanului. Pleoapele-i stăteau deschise, fără să clipească. Nicicînd nu-i părură cele două răni alburii așa de grozave, așa de adînci, ca acum. Apoi a intrat în casă, s-a pus pe-o laviță de brad și a stat ziua-ntreagă așa cum stă lemnul. N-a plîns, nu s-a bocit, nu și-a sărutat copila, ci a stat așa, cu capul în palmele aspre. Și-i tot venea nodul acela amar, pînă-n gît, că adică pentru ce mai este omul în lume?

Acum nu mai ridica din umeri, dar nici nu-și deslușea gîndurile într-un răspuns. Ce vedea mai viu era viața pe care-o dusese, de căpăstru, întîi c-un cal negru, apoi cu Bator. Vedea Dealu-Băilor înalt, pieptiș, cu colți de stîncă ieșiți ca niște măsele de uriași, vedea poteca de-atîtea ori bătută, și pe potecă se vedea pe ea cu Bator de căpăstru. Număra așa ca-n vis de cîte ori a urcat și-a scoborît dealul acela, socotea cam de cîte poveri de piatră să fi adus în vreme de vreo patruzeci și cinci de ani. Apoi trecea cu gîndul la duminicile de peste an; în cîte a fost și în cîte n-a fost la biserică.

Și cînd n-a fost, de la care om cîți bani a luat? Cu care s-a sfădit pentru plată? Apoi auzea iar pe Bator cum pășește, pocnindu-și oasele, în urma ei, cum sună vreo potcoavă ce stă să cadă. Îl vedea cum se zmîncește, cu greutatea în spate, pe Dealu-Băilor la deal, cum se proptește pe picioarele de dinainte, pe Dealu-Băilor la vale. Îl vedea, și se-auzea acolo, departe, pe sine cum îl îmbuna: „Stai, mă Batore, sărace! Stai să mai hodinim, că doar nu dau tătarii!“ Apoi, încet-încet, cu mare greutate, socotea numărul anilor dintre morții săi, de la bărbat pînă la fetița aceasta din urmă. Lung șir de ani! Și ce de drumuri bătute, maica mea, Doamne, că dacă le-ar pune în șir drept, ar fi ajuns la marginea lumii!

Dar acum s-a isprăvit cu strapațul! Nu mai avea pentru ce să se zdrobească. Pînă i-au murit pe rînd, unul cîte unul, copiii, n-a știut pentru ce se zolește atîta. Acum, cînd Păunița sta cu luminița de ceară la căpătîi, simțea Fefeleaga că toată viața pentru copiii aceștia s-a chinuit. Cum s-a chinuit, numai ea știa! Ba nu, nu i-a căzut greu lucrul, a muncit din inimă! Pentru ei! Pentru cinci, apoi pentru patru, apoi pentru trei, și iarăși, pentru doi, și în urmă pentru unul. Și două lacrimi micuțe, cît gămălia, îi umeziră ochii uscați. Seara s-a dus la clopotar, la preot, „să se mai ostenească o dată și pentru cel din urmă suflet din casa ei“. Dimineața următoare a intrat în șopron, l-a luat pe Bator de căpăstru și a pornit. Calul trăgea să meargă spre locul unde știa că stau cele două corfe legate, îndesăgite. Dar Fefeleaga l-a oprit.
— Stai, Batore, stai, calule sărace, că de-acum n-o să mai porți piatra în spinare!
Și-l trăgea de căpăstru spre portiță. Calul, simțind că n-are coșărcile în spate, se priponi în prag.
— Ghii, măi Batore, ghii, măi dragă! Acum nu mergem la lucru. Nu! Acum te duce Fefeleaga la tîrg să te vîndă, să
cumpere mama cunună și julj alb-alb, ca laptele de alb. Că acum a murit și Păunița, măi Batore!
Și ochii ei uscați se umeziră a doua oară. Și, trăgîndu-l de căpăstru și tot vorbindu-i, l-a dus la oraș și l-a vîndut pe un preț ca vai de el. Calul simți mîna străină, ce-l prinse de căpăstru, mirosi pe noul stăpîn, și, întorcîndu-și capul după Fefeleaga, necheză întîia oară, după o tăcere de o grămadă de ani. În ochii bătrînei se iviră a treia oară lacrimi, și, ca într-o fulgerare, înțelese păcatul ce-l face despărțindu-se de calul ce-a ajutat-o o viață întreagă. Dar zadarnic! Dînsa nu mai avea ce face cu Bator. De cîte ori l-ar fi văzut, și-ar fi adus aminte de lungul șir de morți, — da, de morți, căci vede ea că pentru ei a lucrat, — și n-ar fi putut răbda. Simțea că prietenia aceea aproape omenească, ce a avut-o față de cal, a fost numai pentru ajutorul ce i l-a dat el pentru copiii săi. Că ea, în calul acela mare, alb, ciolănos, și-a iubit copilașii. Și totuși, iată, chiar acum, cel din urmă ajutor tot de la Bator vine. Să nu fi fost el, Păunița n-ar avea nici sicriu vopsit, nici cunună ca de mireasă, nici giulgiuri albe. Cînd ieși de la tîrguit, calul era legat de-o proptea într-o uliță strîmtă. Merse la el și-l mîngîie pe grumaji. Calul necheză iar.
— Batore, mă, nu fi tu supărat. Ție o să-ți meargă mai bine. Dar iaca, eu mă duc, mă grăbesc să împodobesc pe Păunița.
Și tropotindu-și pe trotuare cizmele grele, umbla, frîntă de spate, să găsească vreun car de la ei, să-și ducă acasă podoabele cumpărate pe prețul lui Bator.

In English :

Early each morning you'll see her on the road, dragging her horse by the collariii. The woman is tall, dry, her cheek ruined by pockmarks, burned by sun and wind. She steps widely, resoundingly in her boots full of dried out swellings. The horse follows her with his neck stretched out, dancing on bony legs. On his deeply bent back he carries two run down baskets. Under each basket, with every swing, there's two large, earthen patches. The horse is white, but under the baskets his hair was ground down, and his skin, ground day by day over the years, is but a tanned wound, tough as a door latch. The horse walks behind the wenchiv, drowsy under the familiar rhythm of her boots. Its head, large and saltshaker-shaped, moves neither to right or left. Neither is the woman concerned with him, but merely steps aheadv ; just now and again says, mostly for her own benefit :

— Go, hey Bator!

And thus they pass, jointly, through the narrow streets of the village, then climb through the vague road towards Dealu-Bailor and disappear in the quick descent past it. There's a stony slope there, and the pass is narrow, and the woman always fetters the horse :

— Noavi, you Bator, you! Take it easy, not like the Tatars are coming.

Bator suffers on the descent, and his bones so push through his skin, here and there, as if they'd be looking for a way out of his old and tired body. The baskets, tied on his back, jump and clank each way, almost ready to jump off the small, wooden saddle, and the eyelids go down and then up again on the two gray wounds which almost represent eyes, as if they tried to pull aside a dark skin which covers lights long out.

Once down, they stop by a pile of ground stone. The woman takes out of one basket a small wooden shovel, fills it with stone, and starts loading the load. The horse wavers softly, left or right, as the stone goes in. After a while, the baskets loaded, they start both uphill, slowly. They meet boys that come yelling, atop small but strong horses. They're also coming for rock. The boys hail the woman and go on their way.
— May you grow big and strong, she answers, and pulls decidedly on the briddle.
The younger horses neigh, calling here and there, but Bator climbs with effort, head down, unhearing. Not even the familiar rhythm of his master's boots, not anymore. The horse feels with its legs, knowingly, for the spots harder to climb. There he gathers together, sweaty, blowing through his wide, olden nostrils.
— Hold, you Bator, poor horse. Hold and rest, not like the Tatars are coming.
And the horse stops gladly, and blows as if for starting a fire. The woman adjusts the baskets, replaces some bit of stone ready to fall out, and looks ahead : much more to the hill's crest ? And so and so, with often stops and oftener urgings, they beat the hill. From the peak down it's easier, and once in the village she unloads her burdens, today in one yard, tomorrow in another. Some places she carries for weeks straight.

The wench is called Mary, but people, mockful as they are, call her Fefeleaga. The unconsequential youth of the village never knew her as anything else : with Bator by the bridle, dragging ground rock to one or another. How much gold might one or another have recovered from that rock, Mary never thought to figure, but many times, when Bator barely climbed the hill side, she'd think to herself "How much stone this poor horse has carried, almost enough to make a hill just like this one". They'd pay her ten crucerivii a load. When the road was good, she could carry five, maybe even six loads in a day. She'd still make three or so zlotyviii a week. And she'd say to herself, "we can still live". She once lived better. Back when her man was alive, Dinu, people called her Dinu's Mary. And Dinu's Mary worked, back then, with Bator by her side like now, and Dinu worked the mine, drilling the hard mountain rock, blowing it asunder with gunpowder or dynamite, like every miner. He'd earn another three or four zloty to the week. Children they had at the time, about five heads. Weakly children. They had what to eat, and still looked mangy. Dinu coughed a lot; every time he'd return from the mine, wet and dusted all over, he'd cough and curse the children - he couldn't stand them, so worthless. The wench held their side, and caressed them, and kissed their barky small cheeks, of which a tiny dust like flour always came off.
— Let them, good man, what do you wish from them now ? When they'll start work, they'll strenghten, said she.
— Not while there's a cuckooix! From these - I'll never see humans! answered spitefully the man.
And he didn't, for he died first of all. The woman mourned him what she mourned him, but had not much time for it, because with the funeral went the last coin in the house. Bator, in the three days he rested while they buried Dinu, nearly stiffened into a rock. The woman felt that her only support left her was this big, white horse, so thin you could count all his ribs. The village didn't change any with Dinu's departure. Everyone minded his business, as if nothing happened. And when they saw Mary, the day after she buried her man, off with Bator by the bridle, one that had more colorful guts in his belly said
— Behold also Fefeleaga!
And since then, Fefeleaga stood her name. But she never put her faith in people, nor sought their help. Othertimes she put her faith in Him above, and now, with the death of Dinu, she put her faith in Bator. When Dinu closed his eyes, she went into the yeard and screamed "Tulai!"x and then felt that not the people who will come to see the dead man will be her support in the days to come, but that large, white horse tied to a pole, chewing peacefully the leftover feed other people's cows wouldn't eat. And while the dead man was in the house, every time Fefeleaga came out, it seemed to her like Bator, as he chewed his modest portion, shaking his head, were saying "Yes, yes, yes! We shall do what we can."

And so, by the by, tramping in her large boots all day long up and down the village roads, with Bator by the bridle, she started to forget Dinu. Not in the manner of, thinking of another man - since long ago she only understood life one single way : to toil week by week so as to buy Sunday, on the money earned during the week, grain and vegetables for the house. And for that much, she felt strong enough, if she had Bator by her side. Maybe at one time, sometime, long ago, she might have toiled under lighter thoughts, and maybe in her youth her heart might have beaten under a secret warmth. But as she put her neck in the yoke of a labour that she well understood to not escape alive, she also understood that for a poor woman like herself, all those hopes of a better day are just like that, folly to make one's while harder to bear.

There were two-three people to advise her to marry again.
— Why wait like this ? You'll just grow old, and then no-one will take you.
— Let them take the devil's own mother! Fefeleaga answered.
And she looked with enmity upon those people, who bore her no ill will in their advising. Then she'd put her chin to her chest, an' pull the horse's bridle.
— Go, you Bator, go, poor horse!
And with that went on her way, thinking of something. She didn't know what, but she could feel it bitter, and she didn't know why it even came to her mind. Why, in the end, is one alive in this world ? She never answered other than by raising her shoulders, and she was vexed by the recurring thought. Sometimes, in the morning, as she dressed the horse, it seemed to her the animal is pondering the same matter, and that, were he not blindxi, he'd ask her with his gaze.

Within five years of widowhood she was left with two children, a little boy and a little girl. Three died. They all died when to cross their fifteenth year. As if there, in that year, the fifteenth, was a very high threshold, on which her children were fated to stumble. They'd fall and break their necks. The villagers thought it well that God lightened her load, but she was not happy in the slightest. The boys were old enough, it's true, but were all sickly and couldn't work. One she even sent as a servantxii but the master didn't keep him, saying he's too weak, devoid of virtue. And Fefeleaga still found no relief in their death. She never told anyone if it hurt or not. There wasn't even any way for people to know whether she has anyone dead in the house except from two signs : first, that two or three days before the death of a child, Bator stood tied to his pole, chewing his alotted refuse, and the other, that after the burial, Fefeleaga started before dawn, with the horse behind her, down the village road. But, while the dead lay in the house, she'd come many times outside, to the horse.
— How are you, Bator, poor horse ?
And the bony horse shook his saltshaker shaped head, almost as if to say, "What's to do, that's the world for you!"

He had a point, the horse. That's the world, for you. Fefelaga felt well enough the truth, with every death of a child that made the house that emptier. Sundays poisoned her heart the worst - for then she sought payment for her week's work. The rich men, knowing her helpless, didn't pay regularly, didn't pay all, and so Fefeleaga was owed significantly by everyone. They trusted she'd keep working anyway, the next week, for she had no other use for the horse, or herself. And they figured that, week from week, Fefeleaga, with the head of a woman on her shoulders, would forget. She didn't forget, but if she saw a man begreed her tiny copper coin, said nothing, quit asking, but only smiled her despise. It was a very curious thing, that smile on the earthen cheeks, eaten by the pox, like two small stone faces on which many heavy raindrops fell, over the years.

Gathering her payment, she rarely had the time for church. For that matter, the rich men in the village didn't go either. They sat around the pub and drank beer. Fefeleaga didn't go to the service, and yet, seeing these men, drinking perhaps the very coins owed her, she despised them and - her own sad fate might know why - felt more than them, and a better Christian. Rarely, very rarely indeed, when one delayed by the months and wouldn't pay, she'd say straight to his face :
— What am I ? Nothing! But nobody calls my name among the deadxiii, and no one calls for God to punish me, like the whole village does for you. And after that, even thrice her pay were offered, she wouldn't take a single coin.

Instead, she'd go home, and put more hay under the horse's mouth, and say to it
— And you, what do you say, poor Bator ?
And the horse, feeling with his big, thick lips around for the hay, nodded his head, as if to say "Yeah, yeah! That's people..." Working the whole week together, understanding each other with the horse, as if into him the soul of her husband, the soul of Dinu had moved, Fefeleaga had no idea of the passage of time. Time, for her, had a single unit of measure : from the death of one child, until the death of another. So counting, she was left with just one, a daughter, and there were three years since the last time death visited her little hovel.

The woman had grown old, and so had the horse. Her hair was half white, her pockmarked cheeks were cut by deep ravines, crumpling her face. Her chin had sharpened, and was beginning to rise towards her collapsed mouth. The horse was even bonier. The two gray spots under his labour grew, his hair on the ribcage, and all over his back was thinner and it went on thinning. His lower lip dangled, as if someone had tied an unseen burden to it. The older women in the village, the hags, approached her with their words, that this, that the other, might be good to put some magic into it, for it's not heard nor seen for all her children to die, and all at the same age.

But Fefeleaga did not believe in the devil, or his powers. The women crossed themselves at her disbelief, but she stayed cold.
— No, sister, I shan't go. The devil is the mean, unfair man. That's it - that's the only devil.
And she didn't seek sorcery or talismans. She didn't. Four years, two months and thirteen days after the last death, her last little girl went to sleep as well. Her last child. And also when to pass her fifteenth year. This one, like the one three years before, wasn't sick. The strange dust on her cheeks, from her childhood, was long gone. She was only bedridden a couple of weeks. And when this last child went, Fefeleaga said nothing to no one for a whole day. When the girl's eyes were closed, she put the light in a stick, so it'd keep burning, went into the yard, untied Bator from his pole, pulled him strongly by his briddle to the shed where she kept the hay and left him there, free, by himself. She said nothing, but, by chance, lifted her eyes towards the white horse's head. His eyelids were wide open, unblinking. Never did his wounded eyes seem as horrible, as deep as they seemed now. Then she went into the house, sat down on a pine bench and just waited there the whole day, like wooden. She didn't cry, she didn't yell, she didn't kiss her child, but just stood, her head in her rough hands. And that bitter knot kept coming to her neck, that one to say - what, in the end, is man here for ?

Her shoulders didn't rise, not anymore, but nor were her thoughts coming together into any kind of answer. What she saw the liveliest was the life she had led, leading a horse by the bridle, first a black one, then Bator. She saw Dealu-Bailor, the sharp hill, a tough climb with hard rock teeth coming out like of a giant's mouth, she saw the trail that she walked so many times, and on the trail she saw herself, with Bator by the bridle. She counted like in a dream how many times she went up, and then went down that hill, she counted the loads of every climb, over forty and maybe five or so years. And then she thought of a year's Sundays, and when she went, and when she didn't go to church.

And when she didn't go, from what man what money did she receive ? Which did she argue with for her payment ? And then she heard again Bator's step, cracking his joints, behind her, or the sound of a shoe about to fall. She saw him struggle, with the burden on his back, uphill on Dealu-Băilor, how he props himself on his front legs, downhill. She'd see him, and she'd hear herself from over there, as she'd encourage him. "Wait, poor Bator. Wait and rest, not like the Tatars are coming!" And then, by and by, uneasily, she counted the years between her dead. From her man to this last girl. Long string of years! And what length of road, my mother, God, were they laid out straight aline she'd be at the end of the world!

But now there's an end to the walking. She had nothing to struggle for anymore. While her children were drying, by the by, she knew not what she is struggling for. Now, that Păunița lay with light at her head, Fefeleaga felt that her whole life she had struggled for these children. And how she struggled, only she knew. She didn't mind, and it wasn't hard for her, she worked wholeheartedly. For them. For five, and then for four, and three, and then again two, and in the end for one. And two small, tiny tears, like needle points, fell from her dry eyes. In the vesper she went to the bellman and to the priest, and asked them to "bother once more, for the last soul left around her house". The next morning she went into the shed, took Bator by the briddle, and went on. The horse pulled towards the place where he knew the two baskets lay, but Fefeleaga stopped him.
— Wait, Bator, wait poor horse, for thenceforth you'll carry no more stone!
And she'd pull him towards the small gate. The horse, feeling he's not carrying the load, propped himself on the threshold.
— Go, you Bator, go my dear! We're not going to work now. No! Now Fefeleaga's taking you to the market, to sell you. Mother's going to buy crown, and a white shroud, white like milk is white. For now Păunița is dead too, Batore!

And her dry eyes misted over. Pulling his bridle and talking to him softly, she took him to the market and sold him for nothing much. The horse, feeling the foreign hand on his bridle, sniffed the new master and, turning his head behind Fefeleaga neighed for the first time, after many years' silence. In the old woman's eyes there were, for the third time, tears, and as a thunderstrike she understood her sin in selling off the horse that had helped her an entire life. But for naught! She had no use for him anymore. Every time she'd see him, she'd recall the lengthy string of deaths — yes, the dead, for she sees clearly that her life was for them — and couldn't take it. She felt that the kindred friendship she had for the horse was only for the help he gave her for her children. That she, in that large, white, bony horse had loved her children. And lo that even now, the very last help, also from Bator was to come. Were it not for his worth as glue, Păunița'd have neither painted coffin, neither bridal crownxiv nor white laces. As she came out of the shop, she saw her horse tied to a pole in a narrow street. She went to him and smoothed his neck. The horse neighed again.
— Bator, you, don't be upset. You'll have it better than I will. But here - off I go, I hurry to dress Păunița up.
And, ringing her heavy boots on the wooden planks of the sidewalks, she walked, with her broken back, to find maybe a wagon from her village, to take home the stuff she bought for the price of a Bator.

I will say this much : that while I can believe one who's not read this text, off worn down pages covered in large, leaded letters, as a small child seated in wooden benches lined in an old, brick hall smelling faintly of turpentine could still be a person - the burden to show how such could be is certainly on them.

———
  1. Which, you should know, is the year after 1907. []
  2. The chief example would be Puiul, by Ion Alexandru Bratescu-Voinesti. It is the story of a quail chick that gets shot, and then suffers with a broken wing as all his siblings learn to fly, and he can not. And then his mother sits with him, through the progression of Autumn, until eventually she leaves. And then he dies. Alone.

    This was, for many years, wisely, blessfully, thankfully, the first actual text Romanian schoolchildren read on their own, aged ~10. With very rare exception it drove them mad with sadness, to their great benefit.

    Recently a trend to make Romanian manuals more Anglo-stupid has emerged, and as you expect children going to school today no longer go through these texts. As a necessary result, they are also no longer Romanian, for any sort of definition I would accept. In which vein I will note here that I have forever indexed the person, the opinions, the writings and anything else to do with Mircea Vasilescu, a sort-of socialistoid writer whom I occasionally appreciated in the past, for the unforgettable crime - no less than any other genocidal, antinational sort of treason - of proposing the braindamaged kind of "modernisation" that while perhaps unavoidable, is certainly not any sort of improvement ("Să scoatem „Puiul” din manuale!" in Adevarul, containing the symptomatically imbecillic "noroc că de Fefeleaga am scăpat, s-a scos...").

    Habar n-ai tu ce-i romanesc in Romania, bai pulete infect. Mars. []

  3. Incidentally, Horace Horsecollar, the all but forgotten partner to Clarabelle, is known in Romanian by the people worth having a cup of coffee with as "Horatiu Capastru". He's a great horsy! []
  4. Muiere, unlike the Spanish cognate, does not merely denote "woman" in Romanian, but the lowest, basest level of womanhood - what "woman" used to mean back when either "lady" or "dame" was the proper gendernym. []
  5. A very popular (before the war, and recently) Romanian tango is a rewrite of B. Tagle Lara's original Zaraza. It consists of keeping the score but replacing the original lyrics with a very vulgar set of versification devoid of any aesthetic value. I will reproduce the original for the benefit of the (otherwise very ignorant, to an almost Argentine level) Romanian readers :

    Blanca huella que, todos los dias clavado en el yugo, me ves picanear;
    Compañera del largo camino las horas enteras te veo blanquear.
    Mientras que, bajo el peso del trigo, los ejes cansados los siento quejar,
    Yo, anudando mi pena a esa queja, con cantos y silbos te sé acompañar.

    ¡A la huella, huella, zaraza, huella, huella, guay!

    Volverá la ingrata a su casa andará por áhi... Que si yo la viera, zaraza,
    la hablaré, velay...

    ¡A la huella, huella, zaraza, huella, huella, guay!

    Buey zaraza, tus ojos tristones mirando la huella parecen buscar
    El milagro de aquellos pasitos que al irse la ingrata no supo dejar.
    Compañero que, unido conmigo a un mismo destino, tenemos que andar,
    Seguiremos rastreando la huella, la misma gue siempre la vemos blanquear.

    []

  6. The most important word in Transylvanian, which is both the source and the measuring stick of Romanian language generally. A joke has it that one fellow was once up on the roof, for his roof leaked and he aimed to fix it. But he started sliding, and so he went "Noa ?!". As his speed increased he went "Noa..." and as the end of the roof was underfoot he went "Noa, acu'!" The last word means "now" and the first word is untranslatable. []
  7. Romanian name for the Austro-Hungarian Kreuzer, an ancient and pretty much worthless brass coin (maybe a tenth of a gram's worth of silver or so). At the time one hundred of them made a Florin, 20 of which made a Koln silver mark. []
  8. Polish coin, struck about 6 to the gram of gold or thereabouts. []
  9. Typical form of "never". []
  10. The word of great amazement, or great distress, the Transylvanian sound of a world ending. []
  11. All mine horses were blinded deliberately, to make them indifferent to the darkness. []
  12. The path in life for the redditard of 1900 was - go be a slave for a few years, in the house of a merchant or artisan, sent by your parents. For food, and beatings as necessary, and a little money now and again - learn, if you can, a trade, and one day maybe open a little shop of your own, and get married, and work hard all your life so your children will start slightly higher than you did. Or die trying.

    The system worked back when children were worth anything - but who'd take today's crop of worthless flesh ? Not even the worms want them. []

  13. The simplest curse reads "Veni-ti-ar numele", which simply means "may your name come up". After the Great War it came to mean "may your name come up on the lists of names they published every Sunday, as news from the front", but before that it meant about the same anyway. []
  14. The custom was to bury unwed men and women in bridal costume. For everyone's life was a race - to marry flesh before marrying death. []
Category: Trilenciclopedia
Comments feed : RSS 2.0. Leave your own comment below, or send a trackback.

4 Responses

  1. Reminded me of Maryčka Magdonová (Czechoslovak children are exposed early to it, likewise), scroll down for english translation:

    http://www.waymarking.com/waymarks/WMKW8D_Marycka_Magdonov_Frdek_Mstek_North_Moravia

  2. Mircea Popescu`s avatar
    2
    Mircea Popescu 
    Friday, 14 August 2015

    Thanks jurov!

    And yea, I suspect all civilised places are civilised in exactly the same way. Back when they used to be civilised, the English speakers had their own.

  3. Jurov: Any idea why the translator to English spray-painted over the 'Hochfelder žid' and turned him into a generic 'mayor' ?

  4. Stanislav: No idea, I just think he feared it would cause it to stray too far from original meaning with english reader.

Add your cents! »
    If this is your first comment, it will wait to be approved. This usually takes a few hours. Subsequent comments are not delayed.