Salo, o le 120 giornate di Sodoma

Filmul astaⁱ e indeobste considerat un virf al ororii pe celuloid. Probabil ca si este, in principal in virtutea extraordinarei ipocrizii desfasurata cu remarcabila insistenta de practic toata lumea pe tema generala a reprezentarii.

Exista milioane de femei batute in fiecare seara da' apara domnu' sa faci un film in care si-o fura una. Coalitii mai largi sau mai inguste ale "raului" inving in toate timpurile si-n toate locurile da' sa-mi aratati si mie un film in care raii ies deasupra fara discutii. Toate fetele suficient de tinere cit sa se mai ude spontan se uda-n general la contact cu baietii rai da' apara domnul sa prezinti personajele negative drept preferabile. Si asa mai departe, la nesfirsit, spatiul reprezentarii cinematografice seamana cu o jumatate de mar.

Ca atare nu-i deloc dificil sa faci filme bune, tot ce ai de facut e sa ignori cu totul (dar cu totul) conventiile idioate care "imbunatatesc" cica lumea prin ciuntire. Da, diversi se vor plinge de "tabloidizare". Foarte bine. Faptul ca moralistii de serviciu se pling si te injura e dovada ca faci exact ce trebuie facut. Nimic nu-i mai util lumii decit un film care-i scoate din rabdari pe aia care au dreptate.

Dar lasind consideratiile teoretice la o parte, sa incepem cu barbatii ca sa ne scapam de ei : Aldo Valletti creeaza un rol exceptional, poate cea mai coerenta si inchegata reprezentare a nebuniei agresive, histrionice, insidioase. E un sarpe care pare sa-si fi incropit o masca dupa schite de H. Bosch. Giorgio Cataldi e dementul catatonic, introvertit, capabil de orice dar din fericire rareori interesat de lumea inconjuratoare. Paolo Bonacelli e indiferent, recompune oroarea sistematica, birocratica, oroarea vremurilor noastre. Nu straluceste tocmai pentru ca avem atitea milioane, batalioane nesfirsite de zarghiti comparabili care ne impresoara toate momentele zilei. Umberto Quintavalle e pur si simplu unchiul oportunist, vine si el la viol ca-i rost de futut, merge si el la ajutoare ca se da zahar, n-are continut anumit si nici importanta reala, e eventual un vehicul pentru privitorul dispus sa se identifice cu tortionarii (sadic, adica).

Baietii sunt in mare indistincti, dezavantajul de-a opera multe personaje si-a pune accentul pe acte este ca nu-ti mai ramine loc pentru caracterizare. Unii-s un fel de "pustiulica in proces de maturizare prins intr-o viltoare pe care nu reusesc s-o reprezinte", mai in etate sau mai fragezi. Altii-s victime pliabile, educatorii de la Pitesti, ducatorii de serviete din partidele romanesti de astazi. Actorii functioneaza in general credibile in rolurile care le revin, atit in virtutea faptului ca n-au mult spatiu de desfasurare si-n cadrul lui nu le revine sa se desfasoare cine stie ce complex cit si datorita faptului ca si-n realitate indivizii de sex masculin confruntati cu chestii prea mari pentru ei devin moi, tacuti, cumintei si linistiti, eventual cu iesiri ocazionale necontrolate. Adica un fel de femei.

Filmul este in mod evident foarte strins regizat, mai ales copiii joaca bucatica cu bucatica, evident dupa indicatii foarte detaliate din partea regizorului. Rezultatul e o oarecare intepeneala foarte specifica filmelor lui Pasolini. Actiunea nu curge, puteam de fapt la fel de bine sa privim la o succesiune de poze cu comentariu vorbit (o gresala comuna regizorilor slabi, cum sub acest aspect italianul fara indoiala este). Toata alcatuirea e foarte tezista, vrea sa comunice idei politico-sociale importante si extraordinar de profunde dupa parerea evident neavenita a regizorului. Timpul le-a macinat pina la completa irelevanta, asa ca daca n-as sti si v-as spune eu care-s n-ati sti nici voi. Ca dovada nici nu va spun, si cu asta basta, s-a mai incheiat o ramura uscata din pomul culturii lumii. Pam-pam.

Elsa De Giorgi e notabila in principal pentru o aventura cu Italo Calvino, de care imi inchipui ca n-ati auzit, da-i pacat. Caterina Boratto imi pare ca joaca una dintre cele mai bune curve batrine din istoria cinematografiei, ceea ce nu-i deloc putin lucru - cineastii din toate timpurile si toate locurile par fixati pe categoria asta socioprofesional-demografica. Fetitele sunt toate draguteleⁱⁱ, si cele care sfirsesc violate si cele care fac doar figuratie in scenele "alegerii"ⁱⁱⁱ.

Precum ar fi de asteptat e plin de scene care-ar soca gospodinele mai placide, femei care de-un exemplu n-au dus de mina fete nude prin parc niciodata, neavind cind, unde dar mai ales cu ce si-atunci isi inchipuie ca sa tirii o copila speriata si dezbracata in sus pe niste scari e mare chestie. Nu e, din experienta, e doar din imaginatie. Domnitele care n-au facut baie imbunatatita cu urina posesorului de drept (sau macar de fapt) isi pot inchipui si isi vor si inchipui fara indoiala ca sa se pise-un barbat pe tine-i ceva mare chestie. Este intr-adevar ceva mare chestie pina cind se chiar intimpla, dupa care nu mai e cine stie ce mare chestie. Cam ca si sexul, asa, daca e sa facem comparatii.

Merita poate mentionat ca Albertina, care-i o curvistina de prima marime (si aproape sigur o referinta la homalau' de Proust) ii sperie pe cei patru viteji lorzi ai dezmatului. Pur si simplu, ii sperie. In virtutea impuritatii sale, bineinteles, manifestata convenabil sub forma unei carii, care le pare lor intolerabila chit ca n-o impresioneaza pe signora Castelli (o curva batrina). E un pretext bun, da' adevarul subiacent transpare : perversiunea-i o umbra, ea nu rezista-n raza soarelui, curvia-i vindecarea sigura a nevrozelor sexuale iar societatile represive-si creeaza singure ororile care le inspaiminta atit.

Prea mare accent pe credibilitate-n general nu putem zice ca s-ar pune, filmul e plin de absurditati care mai de care, ca de exemplu "Nimeni pe lume nu stie ca sunteti aici" spus unor indivizi care-au fost preluati din grupuri mari de alti indivizi care pareau ca stiu cam care-i ideea (si-n general problemele de logistica si infrastructura pe care universul paralel imaginat le-ar ridica depasesc cu mult capacitatile de-a furniza raspunsuri ale povestitorului), ca de alt exemplu tratamentul amatorist-ridicol al primei incercari de evadare din film : evadatul fuge-n sus pe Reno, soldatii trag cu mitralierele de sus de pe pod in plan orizontal (probabil gloantele-l nimeresc in cadere), el fuge cit fuge si-apoi se-arunca pe jos. Soldatii pleaca multumiti, ca l-au omorit. Nu-i ca si cum daca se trage-n tine e o idee buna sa te-arunci pe jos si daca nu te-au nimerit sau ceva. Aberatii precum "se vor acupla incestuos, adulterin si sodomic" spuse unei trupe de copchii care nu-s nici rude nici insurati intaresc impresia generala de colaj nu neaparat potrivit cit foarte, foarte dorit. Un fel de cocalarism livresc daca doriti.

Totusi, anumite scene sunt bine realizate (cea-n care pustanii imita ciinii de exemplu, clar cineva pe-acolo se pricepea la comportamentul canin cit sa stie ce sa-i puna sa faca, cum sa muste din palma stapinului si-asa mai departe). Faptul ca singurul adult din toata trupa e o fata nu-i de mirare si nici cine stie ce excentric : cam asa se-ntimpla si-n realitate. Lumea i-a ucis mama care incerca s-o apere (de lume), a fortat-o apoi sa se marite cu un tip altfel de treaba da' complet necunoscut ei, de care nu i-a ingaduit apoi sa se bucure. Ea e singura care consoleaza disperarea si ea e singura care se ridica si vorbeste contra opresiunii, altii incearca sa fuga da' ea-i da piept si-n general ea-i singurul om in sensul mai vechi al acestui termen (ca mai nou orice respira se numeste din ceva motiv nepatruns "om"). Am cunoscut astfel de femei, sunt inteobste o companie placuta in orice conditii. Renata Moar^iv se achita exceptional^v, si-ar fi ajuns poate o actrita buna daca mai primea roluri.

In general privind, marea problema pe care-o scoate la iveala (probabil neintentionat si chiar nedorit) aceasta incercare de-a inspaiminta privitorul este ca... pai ca spaima nu functioneaza asa. Nu-i poti zice unui om "esti amuzat, rizi!" si la fel de bine nu-i poti zice "esti speriat, teme-te" decit cel mult in gluma. Nu exista excitatie la comanda, nu exista spaima din principiu, nu exista umor administrativ. Secretul tuturor astor raspunsuri subiective tine de context, si oricit de inspaimintatoare ar fi pentru subiectul povestitor vidarea povestirii lui de context si de relatii ea nu-i nici intr-un caz la fel de inspaimintatoare pentru personaje. Aici e dezastrul, cosmarului lui Pasolini e pur si simplu asta, cosmarul lui Pasolini. E inspaimintator, pentru Pasolini. Urletele constante, agitatiile incomprehensibile nu reusesc sa se agrege-n teroare in poveste tocmai din cauza ca-s mai mult decit disproportionate : sunt pur si simplu lipsite de sens, si ca atare lipsite de continut. Si inca o data asistam la o chestie care-ar fi mai bine reprezentata printr-o succesiune de carti postale plus naratiune decit printr-un film.

In mod amuzant totusi pelicula chiar e predictiva. Treizeci-patruzeci de ani mai tirziu oamenii chiar ajung sa manince cacat si sa-si petrec timpul asteptind placizi (in formatie pe doua linii, baietii, in grupuri dezordonate, fetele) sa fie alesi pentru a se dezbraca in compania selecta si intru amuzamentul celor care aleg baietei si fetite ce maninca cacat pentru a se dezbraca pentru amuzamentul lor. Cred c-am fost foarte lamurit in exprimare, nu-i vina mea ca-i recursiva (ci-i vina naturii). Sub acest aspect putem presupune c-avem in fata o opera de arta, in masura-n care adevarul pe care-l contine ramine adevarat chiar si atunci cind contextul in care el fu initial formulat s-a pierdut, ramura uscata a pomului culturii etc.

Sigur ca va recomand sa vedeti filmul asta. Da' mai bine decit sa-l vedeti si eventual chiar inainte de-al vedea va recomand sa duceti o fata la plimbare in pielea goala, sau s-o botezati in intimitate, sau asa mai departe. Per total beneficiile pe care le veti trage vor fi mult mai insemnate. Si retineti : nu orice fata. E pe alese, e cu fineturi. Ca-n filme.

PS. Ca sa va simtiti mai bine : cacatul servit cu atita liberalism la masa e un amestec de ciocolata fondue cu gem de portocale.

1. Salo, o le 120 giornate di Sodoma, 1975, de Pier Paolo Pasolini, cu Aldo Valletti, Giorgio Cataldi, Caterina Boratto, Helene Surgere. [↩]
2. Si de fapt Helene Surgere zicea intr-un interviu ca datorita abundentei de copii (multi sub 18 ani) care nu mai jucasera niciodata atmosfera pe platou era mai degraba amuzanta si relaxata, de tabara liceala asa. Filmul asa cum il vedeti s-a compus in cabina de montaj, actorii n-au prea avut idee-n ce joaca pina la final (un obicei foarte italienesc, s-ar zice). [↩]
3. Ca nici victimele astea nu se pot lua pur si simplu din drum, tre' alese, e cu fineturi [↩]
4. Problema identificarii actorilor cu personajele din film e destul de spinoasa dat fiind ca-s multi si-n majoritate anonimi. Totusi, ajuta sa stiti ca toti si-au pastrat prenumele reale cu exceptia lui Faridah Malik care-i numita Fatma, a lui Dorit Henke care devine Doris si-a Olgai Andreis care-i numita Eva dintre fete, respectiv a lui Gaspare Di Jenno care devine Carlo in timp ce Bruno Musso e numit Rino dintre baieti. Daca va intereseaza lista completa (care vad ca nu se gaseste pe Internet) : Suzy (fata presedintelui) : Susanna Radelli ; Tatiana (fiica "excelentei") : Tatiana Oligansky ; Giuliana (fata ducelui) : Giuliana Orlandi (primul si singurul ei film) ; Liana (cealalta fata a ducelui) : Liana Acquaviva (de asemenea singurul ei film, din pacate). Toate patru fetele-s modele, nu actrite, de fapt. Restul : Antinisca (Nemour) ; Graziella (Aniceto) ; Giuliana (Melis) ; Nenumita : Benedetta Gaetani. La care se adauga bineinteles Marcia (Ines) Pellegrini, flama regizorului. [↩]
5. Ca si-n Ultimul Tango lacrimile sunt autentice, actrita a vomat la prima dubla, a iesit scandal, pina-n final s-au facut modificari in scenariu si conditiile de munca, chestii. [↩]