De ce-i muzica proasta ? Pentru ca merge si asa.

Elementul pregatitor #1. Am ajuns la un dezacord intractabil cu Bogdan Dumitrascu. El zice :

Obiectele indiscernabile
Arta contemporană, de la Fântâna lui Duchamp, la expoziţia din 1964 a lui Andy Warhol, în care acesta a prezentat Brillo Box-urile (după acest moment totul e consolidat), ne-a demonstrat că putem avea două obiecte indiscernabile dintre care unul să reprezinte un obiect obişnuit, iar cel de-al doilea o operă de artă. Cu toate că ambele la origine sunt produse industriale, au o utilitate şi sunt în cele din urmă produse pur-comerciale, astfel încât nu pot fi diferenţiate estetic, cele două obiecte se află pe planuri ontologice diferite. Din cele două obiecte comune, unul este “transfigurat” într-o operă de artă (pentru a folosi termenul lui Arthur Danto).

Eu nu sunt absolut deloc de acord cu teoria asta, imi pare la fel de corecta ca si propunerea ca "exista Dumnezeu". Nici macar nu se poate pune problema ca asa timpenie sa fie luata in considerare de oameni sanatosi la cap, darmite sa mai fie declarata "adevar". Un obiect care-i produs in serie si accesibil maselor nu mai este arta, ca tocmai aia-i arta : obiectele inaccesibile maselor. Bancnotele sunt arta - mai ales alea de doua si cinci sute de lei - intr-o mult mai mare masura decit orice chestie produsa de Warhol. Chestie care ne duce bineinteles hapt in problema celui mai bun film, da-n fine.

Elementul pregatitor #2. Eu pot concede fara nici un fel de infiorare ca nu s-a mai produs arta in lumea civilizata de la al doilea razboi mondial incoace, precum nici nu se poate produce arta intr-o lume preocupata de multimi. Pop-muzica nu-i muzica, e zgomot, pop-literatura nu-i literatura, aia cu ucenicul vrajitor e egala cu aia cu vampirii iubitori care-i egala cu aia cu piticii veseli care-i egala cu prostiile lu' Jane Austen si-ale surorilor Bronte, care-s toate egale cu zero, fiind cacaturi destinate consumului public, iara nu opere de arta destinate simbolizarii superioritatii indiscutabile a elitei asupra publicului. Ca asta-i pina la urma arta in totul ei : o incercare de-a explica pe intelesul prostilor care-s diferentele insurmontabile care ne despart de ei.

Si-acum astfel inarmati putem examina o problema destul de serioasa a economiei drepturilor de autor. In modelul teoretic al artistilor ca vite de productie niste proprietari de vite artistice pun un numar de vite care [par ca] au natura artei intr-un staul, le furajeaza corespunzator, dupa care le sacrifica pe cele ce nu produc si le exploateaza pe cele ce produc. Sistemul asta asigura, prin valoarea ridicata a operelor de arta, suficiente capitaluri pentru a tine un numar mare si-n crestere de vite in staulul respectiv, producindu-se arta in cantitati tot mai mari si de-o calitate tot mai inalta. Vedeti voi epoca fierului la lucru ? Asa gindeste ea.

Problema intilnita-n practica de teoria asta este ca-n loc sa adune o suta de pustani, din care 90 sa fie o paguba clara si completa, 8 sa-si plateasca consumul si-atit si 2 sa acopere toate costurile plus sa genereze profituri (din care sa se poata reinvesti, largindu-se staulul) proprietarul prefera sa ? Ia sa vedem, ghiciti ?

Pai, daca 90 de vite din cele 100 is oricum degeaba, nu mai bine tinem doar 10 ? Dupa care afirmam cu toata autoritatea ca doua dintre ele (alese arbitrar de noi, de exemplu dupa criteriul cacare ne suge pula mai cu foame) sunt "cele doua" din modelul teoretic, si pe restu' de opt le tinem prin zona mai cu o momea mai cu o ceva ca cine stie, poate alea doua se ticnesc de cap si-avem nevoie de inlocuitori. Ca oricum noi le putem inlocui, dat fiind ca nu-i vorba de ceva interior lor, e un simplu act declarativ al nostru. Asa cum avem pseudo-valori sub forma de bani fiat avem si pseudo-arta sub forma de vedete fiat.

In practica sistemul asta functioneaza excelent, precum puteti lesne constata, toate strimbele se cred artiste. De ce functioneaza sistemul asta excelent in practica ?

Ia, hai sa luam o scurta pauza aici, nu pentru un moment publicitar ci pentru a revedea de ce ma dezgustati voi pe mine (da' nu-i vina voastra, atita puteti, public fiind). Deci :

Nu conteaza, dragilor si iubitilor, cat de rai sunt sau nu sunt, va par voua sau imi par mie politicienii. Conteaza doar cine castiga. Lumea e guvernata de evolutie in toate coltisoarele ei. Cine castiga, va face pui. Cine pierde, va disparea.

Voi credeti ca porumbul a fost mancabil de la inceput ? Mii de ani l-au incrucisat indienii din America pana sa ajunga porumb cum il cunoasteti. Voi credeti ca piersicile au fost intai si zarzarele dupa aceea ? Mii de ani au lucrat iranienii sa faca piersici din zarzare. Tot ce vedeti in jur e rezultatul muncii unor oameni, care au luat ce era, au ales ce era de ales, si-au continuat tot asa.

[...]

Va dezgusta clasa politica ? Sa vedeti numa’ cum ma dezgustati voi pe mine.

Mnoa, cam asta-i problema : lumea, adica publicul, e "dezgustata" de actul politicii, ceea ce revine la a spune ca e dezgustata de propria ei inabilitate de-a munci productiv, sa aleaga intre aia buni si aia mai putin buni. Ca e mult de munca, tre' sa citesti, tre' sa gindesti, nu merge pe "incredere", e nasol.

Stiti de ce sunteti "dezgustati" de muzica de azi, draga, cum sunteti "dezgustati" si de restu' artelor (doar ca nu stiti ca ar trebui sa va puneti problema de pictura sau teatru) ? Pai tot de-aia. Fix tot de-aia. Pentru ca nu aveti bani.