Adevarata Istorie a Crailor de Curtea Veche ~ Vremea de Lacrimi

Pentru ca antevorbitorul meu v-a mintit.

Era, spre căderea iernii, o vreme de lacrimi. Deși nu plouase tot era ud; jgheaburile plângeau, ramurile copacilor desfrunziți picurau, pe tulpine și pe grilaje se prelingeau, ca o sudoare rece, ca niste limacsi urdurosi stropii balelor cerului. Ăsta e timpul care îndeamnă cel mai mult la băutură : dezinfecteaza. Rarii trecători ce se prefirau prin ceață erau mai toți afumați, sau poate doar timpiti. Un lungan, coborând prispa unei cârciumi, căzu grămadă și nu se mai sculă. La ce s-ar mai scula ?

Birtul ales pentru acea seară fiind tocmai în Covaci luai o birjă. Lucrul se dovedi cuminte deoarece la sosirea mea ceilalți mosafiri erau la a doua țuică, iar oaspetele la a treia. Am cerut si eu trei, insirate i-asa pe masa i-am aratat fetei, o lungana boccie cu doua tite picurindu-i reci si ele din piept spre mijloc. Mă arătai mirat că se înființaseră cu toții așa devreme; Pantazi însă mă lămuri că el venise de-a dreptul de-acasă, iar Pașadia cu Pirgu de-a dreptul și ei de la "club", vremea fiind prea urâtă ca să mai zăbovească la palavre. Literatura, politica, filosofie, agricultura, bale si-mbalosari fetide.

Pantazi porunci încă un rând de țuici. Lungana vru sa stie daca atunci inseamna ca si mie patru sau tot trei. Cinci. Sa imi aduca cinci. Ni se-nfinta cu tava-n scurt, dar voia bună ce ne urarăm ciocnind lipsea cu totul. Mă temeam să nu ma fure somnul. În sala petrecere negustorească pornise să se înfierbânte - era într-o sâmbătă. Masa noastră avea aerul unui ospăț de înmormântare. Daca ne apucam sa ne legam la cap toti felcerii mahalalei ar fi iesit de prin dughenile si vizunile unde stau incuibatii ca carii si-ar fi venit fara gres, tiris, umed, spre noi.

Borșul cu smântână și ardei verde fu sorbit în tăcere. Niciunul din meseni nu ridica ochii din taler. Pirgu, îndeosebi, părea frământat de o mâhnire neagră. Aș fi deschis eu vorba dacă lăutarii n-ar fi început tocmai un vals care era una din slăbiciunile lui Pantazi. Un vals domol, voluptos și trist, aproape funebru. Cele mai bune valsuri sunt funebre si, la drept socotind, cele mai bune petreceri tot asa. În legănarea lui molatecă pâlpâia, nostalgică și sumbră, fără de nadir, o patimă așa sfâșietoare că însăși plăcerea de a-l asculta era amestecată cu suferință si durea. De îndată ce coardele încălușate porniseră să îngaime amara destăinuire, sub vraja adâncă a melodiei, întreaga sală amuțise. Tot mai învăluită, mai joasă, mai înceată, mărturisind duioșii și dezamăgiri, rătăciri și chinuri, regrete și o nostalgie apoasa, ruseasca, cântarea, înecată de dor, se îndepărta, se stingea, suspinând până la capăt, pierdută. O prea târzie și zadarnică chemare.

Un negustor tinar si mustacios sparse ulceaua de dusumea. Ca treziti dintr-un vis lautarii rupsera de-ndata o sirba saltareata. Pantazi își șterse ochii umezi.

– Ah! zise Pirgu lui Pașadia, făcându-și privirea galeșă și glasul dulceag, ah! cu valsul ăsta țin să te duc la lăcașul cel din urmă, cât mai curând; cred că n-ai să mă faci s-aștept mult încă această sărbătoare a tinerețelor mele. Ce frumos are să fie, ce frumos! și eu beat, cu nenea Pantazi, voi stoarce întristatei adunări lacrimi fierbinți cit de multe luându-mi, în cuvinte mișcătoare, rămas bun de la în veci neuitatul meu prieten.

Pașadia nu zise nimic.

– Da, urmă Pirgu, leșinându-și și mai mult glasul și privirea, are să fie atât de frumos! Eu am să-ți duc căvălăriile pe pernă. Și, la șapte ani, la parastasul cel mare, când au să te dezgroape, rămășag pun că au să te găsească tot dichisit, tot scorțos, tot fercheș, fără un fir de păr alb, murat în argint-viu și în spirt ca un gogoșar în sare și în oțet. De s-ar putea...

Dar Pașadia nu-l asculta, se gândea aiurea. Scăpa de data asta Pirgu nerefecat. Ciudat soi de om, ca o nevasta care se face rea de gura nu pentru c-ar chiar fi cit pentru ca-i place sa simta, aspra, palma barbatului inchizindu-i fleanca. Asa si Pirgu : rau crescut dar cu pretentie de boier mare, nestiutor de nici unele dar increzator in priceperea lui, mare jucator de poker desi nu-mi amintesc sa fi cistigat vre-odata... si in acelasi timp priceput ca nimeni altul la femei, intelegindu-le sufletul pina-n rarunchi si totusi neinstare sa le iubeasca decit bete, nebune, bortoase cu altul... cine mai stie.

Rămânând de tânăr singur în București, de capul meu, mă ferisem să intru-n cârd cu stupizii. Impiegatii afacerilor si bancilor neaose imi faceau greata, functionarasii si politicienii de cancelarie imi intorceau rinza, scriitorasi traitori din pensioare mai mici decit mandatul pe care li se aduceau ele, artisti, oameni "de litere", academicieni, poeti, inculti, idioti, toti ma dezgustau in asa netarmurita masura ca din restrânsul cerc al cunoștințelor mele, alese toate pe sprânceană, Gorică Pirgu n-ar fi făcut niciodată parte dacă n-ar fi fost tovarășul nedespărțit al lui Pașadia, de care aveam o evlavie nemărginită.