Margin Call

Filmulⁱ e chiar reusit.

In general eu nu ma pot uita la filme "dupa natura", de la science fiction la chestii cu razboi, doctori, spitale, pompieri si orice altceva pentru ca sunt atit de alaturi cu drumul incit ma enervez in primele cinci minute cit pentru toata ziua. Ei bine, Margin Call e o exceptie, au avut consultanti competenti si i-au ascultat. Dincolo de amanunte peste care se poate trece cu vederea (de ce-s monitoarele pornite cu sala goala si mai ales de ce clipaie etc) acuratetea filmului e absolut acceptabila, nu se indeparteaza de realitate semnificativ mai niciunde (ba chiar, dupa diverse glumite in cheie bine ingrosate e destul de evident ca cineva, cindva, cumva a participat la fenomenul magico-delirant numit in engleza "floor" in contextul asta).

Jeremy Irons face un rol de zile mari. El este, practic vorbind, Satana. Seful cel mare, Mamona caruia i se inchina intreaga oaste de hierofanti. Cu o voce cavernoasa, piei in subtil surplus pe craniu si miscari absolut reptiliene te astepti la tot momentul sa plaseze dintr-un zvung pe masa ditai coada solzoasa cu doi tepi la capat. Jeremy Irons joaca aproape totdeauan excelent, e unul dintre puntii actori care performeaza constant foarte aproape de maxim. Chiar si asa, rolul asta-mi pare unul dintre cele mai bune ale lui.

Kevin Spacey e de asemenea foarte bun. Lasa mult loc, lasa mult spatiu, e nevoie de-un actor cu adevarat mare pentru asa ceva. Sa vii la serviciu pe bicicleta, asta cind serviciul tau e seful firmei... chestia asta nu-i la indemina oricarui scos-din-foame. Demi Moore e acceptabila, chit ca-mi pare mai mult reflexia si tractiunea celor doi.

Si iata ca se poate film fara femei in el, dar deloc. Deloc. E trista lumea asta, asa cum se cuprinde ea intre geamuri care nu se pot deschide, telefoane care nu se pot folosi, pamint pe care nu te poti baza si inaltimi de intelegere incomunicabile prostimii. Practic vorbind astia-s Lich-ii epocii moderne, ai' de si-or dat sufletu' si reflexia in oglinda pentru... nu viata vesnica, ci intelegere, ceea ce-i cam tot acelasi lucru. Pina la urma cine vrea sa traiasca vesnic ?

Se spun niste adevaruri dificile in filmul asta, adevaruri dificile care-s, precum se poate lesne constata, din alta lume pentru cetateanul obisnuit. Da, oamenii clameaza o dorinta de "egalitate", dar nu-si doresc egalitatea. Da, traderii sunt soldatii care apara fundamental vorbind niste injustitii, niste superioritati nejustificabile "natural", niste citadele cu care utilizatorii sunt atit de obisnuiti incit nici macar nu le mai remarca. Ele sunt, remarcate sau nu, cladite din sudoare si aparate cu singe, chiar daca singele, elegant, pudic, nu se vede. Da, este un razboi, un razboi pe care americanii deja l-au pierdut. Oricit se chinuie azi sa salveze prin piar ce nu mai pot sustine acolo, la masa cu ecrane colorate, Europa le va supravietui, cum a supravietuit tuturor imperiilor periferice. Nu de niste piar avea nevoie Mehmed, nu de niste piar avea nevoie Gingis Han. In fine, detalii.

Zic ca filmul asta merita vazut la minin de catre toate fetele care aspira sa traiasca bine din banii unui sot mai mult absent : le va ingadui sa inteleaga cam nouazeci si ceva la suta din tot ce pot intelege ele din ceea ce face el. Idem pentru parintii, fratii, verii zisului. Si idem pentru toti cetatenii care au impresia ca intr-adevar munca lor e motivul pentru care salariul lor le intra pe cardul corespunzator, si banca le ofera credite si supermarket-ul e plin cu fructele lumii.

Adevarul simplu este ca nimeni, absolut nimeni in lumea moderna nu exista si nu sta in picioare decit pentru ca undeva, invizibil, mult in spate, un trader ii sustine pozitia, ii tine cu degetul balanta inclinata favorabil si-n general ii ingaduie sa traiasca. Indigest, ca orice adevar, dar esential.

Tot ca orice adevar.

1. Margin Call, 2011, scenariul si regia J.C. Chandor, cu Jeremy Irons, Kevin Spacey si Demi Moore [↩]