Le diable, c'est l'autre

Vedeti ce poliglot sunt ? Acum am titluri si-n franceza! Da' nu disperati, ca-i o referintaⁱ.

Venind la subiect : hai sa facem un comentariu literar astazi, ce ziceti ? Aveti chef ? Sa ne prefacem ca nu doar ne-am luat Bacul cind a fost vremea lui, da' l-am lua chiar si astazi, daca s-ar pune problema. Ca doara l-am lua, nu ?

Bun. Opera in discutie este La hanul lui Manjoala, de Ion Mihai Slaviciⁱⁱ, Sa purcedem la a o comenta.

Structura scriiturii se constituie din pendularea "eroului", care de fapt nu-i erou in sens propriu al termenului, pfoai ca ne-am incurcat. Deci, in sensul clasic al termenului de "erou" el denumeste un avatar livresc al cititorului cu care acesta se poate identifica in sus. Asta-i sensul clasicismului, semper excelsior, mereu in sus. Un erou cu care cititorul nu se poate identifica, sau un erou din a cu carui identificareⁱⁱⁱ cititorul n-ar creste nu e un erou clasic.

Ei, si-aici problema noastra teoretica :

Eram tânăr, curățel și obraznic, mai mult obraznic decât curățel.

Eroul clasicului de Caragiale nu-i un erou clasic, e un erou de-asta postmodern, un emoerou. Un erou cu care nu-i nici o mindrie sa fii identificat. Deci poate nici Caragiale nu-i chiar asa de clasic, si din patru iata c-am ramas cu zero, nici macar cu doi. Literatura romana n-are clasicism, vai noua. Asta e. Daca nu stiam scrie-n perioada ceea...

Revenind : structura scriiturii se constituie din pendularea cvasi-eroului intre cele doua personaje, si anume :

Cocoana Marghioala era frumoasă, voinică și ochioasă, știam. Niciodată însă de când o cunoșteam - ș-o cunoșteam de mult; trecusem pe la hanul lui Mânjoală de atâtea ori, încă de copil, pe când trăia răposatul taică-meu, că pe acolo n-era drumul la târg - niciodată nu mi se păruse mai plăcută...

Aș fi stat mult la hanul Mânjoloaii, dacă nu venea socru-meu, pocovnicu Iordache, Dumnezeu să-l ierte, să mă scoată cu tărăboi de acolo. De trei ori am fugit de la el înainte de logodnă și m-am întors la han, până când, bătrânul, care vrea zor nevoie să mă ginerească, a pus oameni de m-au prins și m-au dus legat cobză la un schit în munte: patruzeci de zile, post, mătănii și molitve.

Ca atare, povestea-i simplu de povestit, ca n-are decit trei personaje, din care unul putea la fel de bine sa lipseasca intelectual, ca oricum destinul i-e stabilit de catre altii ca oricarui vier de prasila. Personajul masculin (Iordache), care are el niste planuri in legatura cu evolutia seminala a tinarului vlastar, si personajul feminin (Minj-oala), care nu are neaparat niste planuri, dar ar avea niste potentialitati. Diferenta asta-i clar structurata-n text, si fara indoiala insemnata chiar daca nu neaparat intentionata (s-ar putea sa ne vorbeasca ratiunea autorului, dar la fel de bine, ba chiar mai bine s-ar putea sa ne vorbeasca spiritul timpului si supra-ratiunea sociala) : barbatul are niste planuri. Femeia are niste potentialuri. Fiecare-si urmareste propria structura, si din nepotrivire rezulta conflictul.

Pentru o minte echilibrata rezolvarile posibile ale asa unui conflict sunt multe si numeroase. Eu de exemplu urmam amindoua caile, ma insuram cu vacuta/oita/gisculita/ce-o mai fi avut prin batatura Iordache si-n acelasi timp ma iubeam si cu Minj-aia, si daca are cineva pretentii ii legam frumos cot la cot, si pe Iordache si pe Minja, le dadeam jos nadragii si rupeam pe curu' lor atitea joarde de alun si bote de nuc pina cind isi schimbau vorba si imi multumeau cald si cu lacrimi in ochi pentru marele favor pe care li-l fac, din generozitatea ampla a inimii mele nobile, jegosilor de ei, de-a le oferi fiecaruia cite un deget, rezervind restul (de degete) pentru ce alti Minji si Minje le mai rezerv eu.

Pe de alta parte io-s barbat si soi rau, iara eroul nu-i asa ceva. Ca atare, solutia conflictului nu vine din exterior, si nici de la ratiune, ci din interrelatia intre personaje. Si anume :

Tocma-ntr-un târziu, într-o noapte limpede de iarnă, pe când ședeam cu socru-meu la lafturi, după obiceiul de la țară, dinaintea unui borcan de vin, aflarăm de la un isprăvnicel, care sosea cu cumpărături din oraș, că despre ziuă stătuse să fie foc mare la Hăculești; arsese până în pământ hanul lui Mânjoală îngropând pe biata cocoana Marghioala, acu hârbuită, subt un morman uriaș de jăratic.
– A băgat-o în sfârșit la jăratic pe matracuca! a zis socru-meu râzând.
Și m-a pus să-i povestesc iar istoria de mai sus pentru a nu știu câtea oară. Pocovnicul o ținea într-una că în fundul căciulii îmi pusese cocoana farmece și că iedul și cotoiul erau tot una...
– Ei aș! am zis eu.
– Era dracul, asculta-mă pe mine.
– O fi fost, am răspuns eu, dar dacă e așa, pocovnice, atunci dracul te duce, se vede și la bune...
– Întâi te dă pe la bune, ca să te spurce, și pe urmă știe el unde te duce...
– Da dumneata de unde știi?
– Asta nu-i treaba ta, a răspuns bătrânul; asta-i altă căciulă!

Femeia este dracul, a stabilit concurentul ei la boasele cvasi-eroului. De ce ? Pentru ca de-aia!

Restul de povesti, cu iezi, cotoi, furtuni, caciuli si alte farmece sunt lipite cam cu de-a sila pe text, si nu conving. Nici n-au de ce sa convinga, se vede clar ca nu fac parte din fibra lui, sunt adaugiri nepricepute, imbunatatiri cu scuipinol. Fundamental, in inima lui textul e pur si simplu povestea simpla a gindirii sociale putin inainte de inceputul secolului trecut : vitele apartin barbatilor si nu femeilor (chiar daca femeile-s capabile sa puna oarecari probleme, si-i nevoie de-un minim - absolut minim - de vrednicie din partea barbatilor ca sa-si asume dreptul), iar cei care ni se opun sunt diavolul.

Niste idei simple si ca atare usor de raspindit. Niste idei care construiesc structura mentala a cetatenilor pe alocuri pina in zilele noastre.

Ramine, bineinteles, deschisa intrebarea principala : fu clasic Caragiale ?

1. Sartre. [↩]
2. Si asta-i o referinta, la cei patru corifei ai clasicismului in Romania, care de fapt au fost trei dar de fapt unul singur, ca Eminescu-i mai degraba romantic, Slavici e o gluma proasta si Creanga e oricum poftiti da' nu clasic. [↩]
3. Pare rau, dar e sintetic corect, nu-i vina mea ca nu se foloseste prea des. [↩]