Imbecilul, filosofia si cinematografia

Se zice ca nu exista lucru mai periculos decit prostul educat. Este adevarat.

La recomandarea aceleiasi nimfomane cinematografice pe care n-o mai mentionam c-o stiti am privit The Pervert's Guide to Cinema, scris si citit de Slavoj Zizek (in regia Sophiei Victoria Twisleton Wykeham-Fiennes, o toanta irelevanta).

Uitasem cit de enervant poate fi sa urmaresti engleza vorbita ca limba secunda de est-europeni. E ingrozitor de enervant, nici o vocala nu-i corecta, toate silabele-s muscate, toate cuvintele-s mestecate, dupa doua ore de-asa ceva te doare capul (documentarul are doua si jumatate, par cinci). Uitasem cit de enervant e sa urmaresti amatori vorbind in fata camerei, smucindu-se in toate partile, unduindu-se ca lipitorile-n apa fara nici un motiv aparent, da' de fapt incercind disperati sa-si mai ogoaie din anxietatile si terorile provocate de faptul ca dar vai! se inregistreaza! E foarte, foarte enervant.

Trecind peste astea, baza teoretica a documentarului il constituie niste intelegeri acceptabile de teoria reprezentarii. La nivel de curs introductiv (poate chiar si curs principal intr-o universitate mai maruntica destinata nevoilor copiilor mediocri intelectual ai unor parinti saraci) sunt perfect acceptabile. Perspectiva e freudian-feminist-comunista, probabil ar face deliciul tinarului confuz. O solida insiruire de banalitati pina la urma, niste intelegeri fragmentare dar prezente ale unor adevaruri partiale, in total o colectie absolut suficienta pentru productia de serie in domeniul respectiv.

N-am sa ma obosesc sa le discut, ca n-am nici chef nici rabdare sa retrasez pentru a mia miliarda oara revelatiile oilor, imbalosate de-a lungul nesfirsitelor, uitatelor generatii. Voi sublinia insa problemele, ca asta ma distreaza pe mine.

In primul rind, trebuie subliniat ca feminismul teoretic este un exercitiu in imbecilitate. Inteleg ca evidenta si marcata inferioritate a genului feminin, repetata pina la plictis doua spre trei milenii de evolutie culturala a dat in perioada recenta un soi de travesti reactionar, in care ne jucam de-a a pretinde ca nu-i asa, ci tocmai dimpotriva. N-am nimic contra ideii, e chiar amuzanta, un pic de trolaj nu strica nimanui. Totusi, merita poate observat ca ideea este a) foarte, foarte obosita deja si b) intotdeauna si dintotdeauna o joaca. Da, nimeni n-a luat-o niciodata in serios. Ne-am prefacut ca purtam sosetele pe miini si manusile in picioare citeva clipe, sa vedem "cum ii", sa fim niste spirite libere si sa luam in considerare diverse alternative, ne-am jucat, ne-am distrat. E ok. Da' aia care iau joaca in serios is in general cam ridicoli, si la treisprezece anisori si la treizeci si trei sau cincizeci si trei.

In verbiajul individului aberatiile feministoide jeneaza ceva de speriat, poate din cauza ca tema-i atit de serioasa incit pune o lumina foarte, foarte cruda pe copilariile respective, cu "limitarile" barbatului si cu "disperarea" lui de-a ajunge din urma femeia. Ca sa fie foarte lamurit : singura sansa de juisare a femeii o constituie barbatul. Singura ratiune de-a fi a femeii o constituie barbatul. Reciproca nu este valabila, barbatul poate trai pentru lume, pentru abstractiuni, pentru alti barbati, pentru femei si progenitura lor sau chiar pentru sine. Femeia poate trai pentru sine daca se masculinizeaza psihic pina la autocastrare, dar nu poate trai pentru nimic altceva decit pentru si prin barbat.

Chestia asta, apropo, nu-i o ideologie si nu-i o propunere teoretica, nu-i un soi de antifeminism, nu-i un construct pasibil de-a fi echivalent cu feminismul si eventual comparat cu el. Chestia asta este o suprastructura a feminismului, cu care nu poate fi niciodata comparata tot asa cum un vis oarecare nu poate fi comparat "de la egal la egal" cu mecanica teoretica sau teoria coardelor, si in acelasi timp un adevar brut si atit de banal in evidenta lui imediata incit nici nu merita sustinuta, ar fi un exercitiu in penibil inca mai grav decit feminismul, care macar are partea ceea de ludic si homo artifex, "uite ce mai construim noi castele din nisip". Un exercitiu cam la fel de penibil ar fi probabil sa stai la gura unei pesteri si sa urli "ecoul nu exista", ca sa nu existe ecoul.

In al doilea rind, trebuie subliniat ca orice persoana cu pretentii la intelectualitate care-si trage structurile de reprezentare din Marx si se refera serios la Stalin e implicit un imbecil, echivalentul aproximativ al unui antropolog care-si intemeiaza propunerile de cercetare pe citate din F. J. Gall, sau al unui endocrinolog care-si explica diagnosticele in termeni de umori. Asa ceva merge eventual ca o gluma, ca o subversie, e un ce Dali-esc, cu sanse sa functioneze intre oameni suficient de subtiri cit s-o ia ca atare. Altminteri, e de-un ridicol trist, aproape funest, "aici zace un creier fript pe cracanele mediocritatii academice".

In al treilea rind, vreau sa subliniez apasat ca autorul e imbecil in ce priveste pornografia. Sa fim clar intelesi, dualitatile stupide precum "ori emotie fara a expune fiziologia, ori fiziologie in care caz e interzisa emotia", debitate cu aerul ca se afirma niste adevaruri de dincolo de lumea sensibila sunt atit de ridicole cit nu incape in cuvinte. Singurul motiv pentru care scenariile filmelor pornografice sunt proaste este ca lumea stie ca oricum n-au ce actrite sa le joace, si asta din cauza ca o suma de imbecili si mediocri, bine sumarizati de imbecilul mediocru in discutie au educat generatii de femei cu ideea si stupida, si ridicola, si falsa ca e de "rau" sa-si expuna pizda-n public.

Din fericire aceste idiotenii au murit, ucise fix de generatia din care cu nedisimulata mindrie fac parte. Ca atare, filmele bune in care sexualitatea isi are locul ei normal si cuvenit, expusa-n toata nuda ei mecanica si fiziologie incep incet-incet sa apara. In scurta vreme asa-zisa "pornografie" si asa-zisele "filme" vor fuziona, si vom avea pentru prima oara filme in sens propriu (si nu, o pelicula in care sexualitatea nu apare reprezentata prin fiziologia ei nu este, precum nici nu poate fi un film, e o prostie si-o porcarie care poate servi cel mult la a ilustra tarele unei epoci troglodite, si-a populatiei de trogloditi care-au insufletit-o asa, ciunga).

In al patrulea rind vreau sa insist pe a preciza cit de imbecil tre' sa fie cineva care ia in serios o aiureala a la Dogville. Chestia aia e un exercitiu, isi are sensul strict ca exercitiu si nu poate fi tratat in mod serios drept un film. Cetateanul se afla in pozitia aproximativa a unui "conaisseur" de arta plastica ce doreste sa cumpere hidrantul din expozitie, pinza pe care isi curata artistul pensulele sau tabloul cu planul de evacuare in caz de cutremur. Sa dai tu din miini agitat despre cum ne face Dogville sa simtim nustiuce si alte aiureli de-aceeasi teapa e, din nou, ridicol. Daca si restul judecatilor despre celelalte filme ar dovedi cam aceeasi capacitate de selectie si intelegere ar fi chiar grav, dar din fericire asta-i punctul de maxima aiureala.

In fine, filmele sunt prost alese, chestie care-i pina la urma dreptul si blestemul oricarui teoretician, unde prin "teoretician" intelegem in cazul asta ucenic, scos la tabla de profesor sa "spuna din materie ce stie". Sigur ca rezultatul nu va fi tocmai o descriere echilibrata a materiei, dat fiind ca orice invatacel va tinde sa spuna ce stie, neavind cum sa spuna ce n-a citit, n-a retinut, n-a patruns si n-a inteles. Totusi, eu nu i-as da nota de trecere daca aceasta productie ar fi dizertatia respectivului de exemplu pentru a primi tenure. Ar fi poate suficient pentru un doctorat, dar cam atit.

Pe scurt, un documentar interesant daca sunteti habarnisti in domeniu, si-n rest poate o chestie de ris, daca sunteti experti. Iara daca nu sunteti nici experti nici habarnisti, probabil un obiect mai degraba periculos.

Da' cum nu exista cistig fara risc, eu zic sa poftiti cu incredere. Mai mult decit viata oricum n-aveti ce va pierde.