Idaho la purtator

Dat fiind ca tot vorbeam de evreul irelevant, Idaho la purtatorⁱ e o alegere naturala.

Filmul desfasoara incercarea unui regizor mai mult decit talentat si cu siguranta competent de-a aduce marginalul in centralitatea privirii. Cu asta se ocupa el, asta-i preferinta sau priceperea da-n tot cazul specializarea lui. Spre deosebire de Elephant, unde rezultatul este cu siguranta arta si fara indoiala interesant, aici ii iese o peltea trista. Motivul il presupun eu nu intr-o slabiciune de moment a regizorului, nu in considerente circumstantiale, ci intr-o diferenta fundamentala a subiectelor : ce se descrie acolo in Elephant are sens, are importanta si are relevanta. Pe de cealalta parte subiectul de-aici, labareala trista a unor hipstari nesuferiti si nesuferibili in principal prin banalitate si-n al doilea rind prin... cum sa-i zic, completa, totala, apasatoarea platitudine, trista lipsa de orice minim interes pentru lumea asta, ingrozitoarea vacuitate de traire si intelegere prost compensata prin damfuri paraideologice si speranta salvarii prin grup nu are si nici nu are cum sa aiba importanta, valoare, adincime, intr-un cuvint relevanta.

Rezultatul este predictibil istoria unor idioti, dar in mod neasteptat subiectul reuseste sa corupa opera, reducind-o si pe ea la plat, superficial si banal, intr-un cuvint la irelevanta. E o lectie interesanta aici, aparent un subiect interesant nu garanteaza o opera interesanta, dar un subiect suficient de neinteresant poate garanta o opera neinteresanta indiferent de geniul artistului (eu il suspectez pe GVS de geniu). Cum este posibil asa ceva ?

Adevaru-i ca n-ar trebui sa fie posibila aceasta asimetrie, dar eu cred ca explicatia-i data de difetenta de realitate cuprinsa-n subiecte. Pustanii din Elephant au existat cu adevarat, sunt obiecte reale. Pustanii de-aici nu exista precum nu au existat niciodata, ei sunt precum au si fost dintotdeauna niste fantasme secretate (repetitiv, obositor si previzibil) de creieri infierbintati de adolescent. E drept ca sunt niste fantasme pe care diversi nuliferi au incercat sa le joace-n practica de la razboi incoace (Ginsberg fiind un posibil exemplu intre milioane de alte posibile exemple, la fel de inutile da' intimplator anonime, tot asa cum Ginsberg intimplator are un nume, asa s-a nimerit, asa au jucat rotitele aprovizionarii-n comunism cu cartelele tovarasilor sa iasa el in fata-n Scinteia, da' la fel de bine exact putea iesi oricare altul, ca nu-i pe merit, e pe nimereala-n socialism) dar asta nu inseamna pur si simplu nimic : e plin de nasoi care se imbraca in Superman fara ca prin asta "viata lui Superman" sa devina un subiect valid al artei. Ca nu exista, ca atare, nu-i parte a realitatii. Idem si hipstarimea, falsa boema americana : nu-s un lucru, sunt o inchipuire, si nimeni nu-i interesat sa vada aventurile inchipuitilor altfel decit in cheie comica.

Keanu Reeves joaca la fel de prost ca-ntotdeauna, Russo e serie B dintr-un foarte bun motiv, scenariul e cam haotic si-n rest nu prea este mare lucru de mentionat. Un zece muncit si meritat la clasa de regie cinematografica dintr-o universitate onorabila, dar material de alimentat soba de indata ce s-au impartit diplomele.

1. My Own Private Idaho, 1991, de Gus Van Sant cu Keanu Reeves si James Russo (pe care poate-l stiti din Donnie Brasco). River Phoenix e un imbecil netalentat promovat exclusiv pe criteriul ca-i activist pentru diverse cacaturi la moda si alte GLAAD-isme rusinoase, si ca atare nedemn de-a fi enumerat aici. [↩]