Drepturile fundamentale ale omului

Citeam o poveste interesanta (chit ca-i in limba engleza) pe un forum al pasionatilor de motociclism. Sunt vreo 50 de pagini acolo, dar pot sa vi le rezum eu :

Un tip la douazeci si ceva se hotaraste sa ia o vacanta si sa mearga pina in Columbia pe motocicleta, dupa care sa se dedice vietii profesionale. Undeva prin Mexic face o gresala : mergea prea repede, drumul prost, confruntat cu o turma de magari incearca sa-i ocoleasca marind viteza (o idee proasta). Un magar ii sare in fata, se trezeste la spital.

Aici nu da nimeni doua parale pe el, e lasat sa zaca cam ca orice mexican sarac, intr-un final mituieste pe cineva cu o suta de dolari sa-l lase sa-si sune mama pe telefon, va dati seama ce mai conversatie, e repatriat intr-un elicopter medical, dar ramine paralizat de la git in jos, urmind sa-si petreaca restul vietii pe roti.

Se apuca sa-si schimbe viata, intra la facultate, dupa care se sinucide.

Povestea merita fara indoiala citita in original, daca aveti timpul necesar, e frumos ilustrata si se pierde mult in rezumatul juridico-administrativ de vi l-am facut eu. In tot cazul, treaba m-a pus pe ginduri.

Mi se pare mie ca singurul drept al omului este de fapt moartea. E fundamental in sensul propriu al acestui termen, asa cum accesul la hrana sau apa potabila, respectiv "fericirea" sau "bunastarea" nu sunt, nici intr-un caz.

Ca atare, cam singura chestie rationala pe care-o poate face statul, iara daca nu singura atunci fara indoiala ori disputa posibila prima chestie pe care trebuie s-o faca statul e sa asigure acest drept fundamental, acest unic drept fundamental al omului.

Ar trebui, ma gindesc eu, sa existe o institutie speciala, careia oricare cetatean sa-i poata adresa o petitie, cum ca nu mai doreste sa traiasca. Dupa un termen fix de asteptare, sa zicem o saptamina, dar nu mai mult cu o ora, cu un minut, ci la ora fixa dupa o saptamina se prezinta la adresa indicata o comisie formata dintr-un doctor, sora medicala, ce-o fi, si-un notar sau ma rog, fost judecator, persoana de incredere cum ar veni. Daca saturatul de viata confirma ca in continuare doreste sa moara, i se face o injectie, e luat si dus la morga si cu asta gata.

Sunt convins ca daca ar sti sigur, indubitabil ca oricind doresc pot pleca in treaba lor, oamenii s-ar sinucide mult mai putin. Cel putin in cazurile pe care le cunosc eu, determinanta a fost teama ca situatia se poate degrada si pe mai departe, si decit sa riste a ramine prizonier intr-o inchisoare de tacere si neputinta, cetateanul ori cetateanca a preferat sa actioneze cit inca se mai putea.

A, si in trecere, la problematica "sanatatii mentale" : sinucigasii nu sunt bolnavi de nervi. In orice disputa intre sinucigas si cei ce nu doresc ca el sa se sinucida, suspiciunea defectiunii mentale apasa mai degraba pe cei din urma, daca e sa fim oameni cinstiti.