Teme dificile

Teoretic exista printre autorii de bloguri tipul acela imaginar care scrie hmm, cum sa ma exprim eu, tipul care scrie asa... ca un ideal romantic. Scrie din preaplinul simtamintului lui, ca sa marcheze pe hirtie gindurile care-i pasc vastele cimpii ale intelectului, ca sa se adune fumul trecerii prin lume intr-un coltuc de smoala ori obsidian ori carbune.

Problema cu implementarea-n practica a idealului astuia este ca pe linga acel unul care intr-adevar are turme de ginduri pe intr-adevar vaste cimpii ale intelectului, si-n plus i se mai si intimpla chestii topless, curgind ca lava fierbinte pe buza de vulcan (nu figurat zic, nici metaforic, ci literalmente), majoritatea lumii... n-are. Pentru majoritatea lumii turmele sunt compuse din acelasi gind repetat maniacal, cimpiile sunt acelasi colt prafuit si-acoperit cu pinza de paianjen, si nici macar repetitia nu-i structurata si ritmata cit sa faca din exercitiul lecturii un interesant periplu-n haul mintii dezradacinate din real.

Ei, dar neputinta n-a impiedicat niciodata vointa, si-atunci lumea chiar daca n-are isi doreste. Blog. Cu articole. Ce ne facem ?

Pai ce sa ne facem, ne facem ce s-a facut omul de la inceputurile istoriei ori de cite ori s-a vazut silit sa confrunte cerintele exteriorului cu lipsurile interiorului : cadem pe tehnica. Asa se nasc temele, zone definite si recognoscibile prin care toti sarmanii trec, un fel de aziluri de noapte ale textualitatii. Unele dintre ele au ajuns pur si simplu interzise, in virtutea faptului ca prea multi leprosi, bubosi si rapciugosi si-au lasat pe-acolo viermii si paduchii, asa incit e nerecomandabil pentru un tinar inca in putere sa-si faca culcus pe-acolo. Altele nu-s chiar de-a dreptul interzise, da' sunt dificile.

Sunt acele teme in care nici macar paduchii nu supravietuiesc, in care nici viermii nu puiesc, sunt scorburile din trunchiul Textului Lumii prea ostile vietii ca sa poata viata prinde picior de intemeiere acolo. La prima vedere ele par niste adaposturi ca oricare altele, promit un somn linistit si alte bune rezultate, dar in fapt nici vorba de-asa ceva. Sunt motelurile situate linga depoul de cale ferata, pe care le zguduie nesfirsite, grele marfare din douazeci si doua in douazeci si doua de minute. Sunt celulele inundate, cu igrasia curgind valuri pe pereti. Sunt haurile fara iesire in care numai orbii cad. Sunt rele.

Prima si cea mai remarcabila intre ele este asa-zisa "satira". Nu-i de fapt satira. "Caterinca". Orice tinar care si-ar dori si el sa fie idealul de la care am pornit, lovit in plex de constatarea dura si nemiloasa ca nici nu poate, nici nu pare sa aiba sanse, dar in orice caz statutul si pozitia ceea e rezervata strict si dureros altora, altora care-s cu mult mai remarcabili decit el, care traiesc cu totul alte vieti in cu totul alte lumi decit el, care nici in gluma nu-s captivi intre parinti/soti, sefi si portari si biletul de metrou ori autobuz, se refugiaza-n "satira".

Daca ati simtit nevoia sa liptiti un inutil avertisment ca "acest blog este o satira si trebuie tratat ca atare" (pentru cei ce in loc de liceu au studiat la scoala profesionala traducerea suna "blog interzis prostilor") e limpede ca va cautati refugiul in aceasta tema dificila.

Problema cu ea e una singura, dar una foarte mare : ca sa-ti iasa batjocura trebuie sa fii mai bun decit ala din idealu' de la care-am inceput. Tre' sa fii Batman ca sa poti face misto cumsecade de Iron Man. Un Simpson, un Cartman pot face misto cel mult de ei insisi, indiferent de cine cred ei, pretind ei, incearca ei sa faca misto. Tre' sa fii inca mai cuprinzator, inca mai implinit, inca mai experimentat decit insasi perfectiunea ca sa-ti poti bate joc cumsecade de lumea asta. Altfel rezultatul este un foarte trist chelalait, zimbetul se sparge-n rictus, veninul iese mai aproape de o criza biliara decit de o intepatura de scorpion.

E foarte, foarte greu sa scrii umor, e mai simplu sa scrii literatura decit haz. E inca si mai greu sa fii ironic decit sa scrii umor, si sarcasmul este cel mai dificil, dar de departe cel mai dificil dintre toate. Ca in general adolescentii incapabili de exprimare articulata tind sa isi incerce mina pe autentic si indisputabil cea mai dificila chestie imaginabila, umorul, nu-i cine stie ce surprinzator : asa fac ei dintotdeauna, si peste tot. Pustiul care nu stie conduce tocmai bine nici in conditii optime va incerca sa faca pilotaj de curse pe gheata. Trendinezul care nu-i capabil sa conduca o roaba va incerca sa danseze ceardas pe patine cu rotile. Asa face pustimea de cind s-o prasit ea pe lume. As putea merge chiar pina acolo incit sa spun ca asta-i un lucru normal, si ca atare un lucru bun.

As putea, ca nu ma costa. Dar ar trebui totusi inteles, in special de catre pustime, ca e greu, e ingrozitor de foarte greu sa dansezi ceardas pe patine cu rotile. E greu, e indescriptibil de dificil sa faci tu glume in conditiile in care n-ai trait douazeci de ani cu o femeie-n casa, n-ai crescut copii, n-ai impuscat ciini atinsi de displazia batrinetii si nici cai care si-au rupt picioarele pentru ca au avut incredere in tine si pe tine nu te-o dus capu' cit i-o dus pe ei increderea. E greu sa impingi o barja goala-n sus pe Dunare, da' e inca si mai greu s-o impingi in sus pe Dunare fara s-o atingi. Iar ceea ce incearca tineretu' e sa-mpinga plute incarcate cu cherestea in sus pe Bistrita. Fara sa le atinga. Mai multe simultan. S-avem pardon.

Pentru ca da, nu se opresc la a incerca pur si simplu sa fie amuzanti, ei care habar n-au cit e ceasul si in ce directie merge soarele pe cer. O, nu. Ei vor sa fie amuzanti pe teme politice. Intr-un domeniu in care se spune cu regularitate si-n fiecare zi cam de zece-douazeci de ori mai mult decit tot ce merita spus un an intreg, intr-un ocean nesfirsit de cuvinte urmeaza ei sa toarne doua picaturi care cumva isi vor pastra gustul, si gustul cela va fi unic si nemaivazut. Ei vor sa fie amuzanti pe teme de relatii erotico-amoroase. Ei incearca sa trateze in gluma conflictul, o problema mai mare decit toata Kaballah, si la rigoare decit tot Talmudul.

Ei vor niste chestii de te doare bila, si cind ii vezi cum merg, furnicute schioape si inca moi si transparente, proaspat iesite din ou fiind, sa se zdrobeasca de marele zid chinezesc, ca-l muta ele... ei, nu stiu despre voi, dar pe mine ma ia asa, un fel de sentiment al fiintei.

Dupa care nu le iese, si se dispera si-o dau in drame personale, depresii si intrebari existentiale. Mai dragilor! Am inteles, incolo va cheama ata, tre' sa dati cu capu' de a mai mare si mai grunjoasa stinca de granit din toata republica. Bine. Da' macar atita, intelegeti ca nu-i un capat de tara daca dupa va doare capu'. E normal. E ok. Nu se astepta nimeni sa spargeti voi Mont Blancu'. Daca se putea asa minune, nu mai era acolo pina in ziua de astazi, nu ?

Luati-o mai usor. Si miine-i o zi. Si dupa ce miine-i o zi, vine chiar si-o noapte. Nu-i graba.