Povestea soparlei

Pentru ca n-am nici un chef de chestii serioase, am sa va povestesc povestea soparlei.

Precum va puteti inchipui, la tropice traiesc fericite o mare varietate de soparle, soparlite, varani, archeoptericsi si alte diverse taratoare si reptile. E cald, e umed, nu ingheata, mediu neschimbat de-acum un milion ori un miliard de ani, cand erau si ele bietele varful tehnologiei iesite din designu' cel tot mai inteligent odata cu manifestarea selectiei naturale.

Mergand eu pe drum m-am intalnit cu o soparlita mica si verde-translucent, care venea din sens invers, pieptis pe deal, dand din fund cum e obiceiul la soparle. Asa ca m-am aplecat si i-am intins causul palmei, in care s-a suit fara fasoane (ceea ce a smuls un "uite ma, si soparlele iti mananca tie din palma!" asistentei uimite care da si ea din fund, in jos pe deal alaturi de mine, si caruia i-am raspuns cu "doar soparlele", ca asa-s io, laconist). Contrar cu asteptarile, asistentei ala trebuie citit cu sedila, nu fara, pentru ca aveam doua fete cu mine, si nu una, asa cum v-ati inchipuit, gresit, dumneavoastra.

Si mai departe am umblat catva drum cu soparla in mana, admirand faptul ca nu avea solzi, ci tegument (eu unul chiar credeam ca soparlele au solzi pe ele !?) si ca probabil fiind foarte tanara, sau poate chiar din cauza ca asa era modelul, era translucenta. Ceea ce inseamna ca daca o tineam in soare ii puteam admira bataile inimii si miscarea plamanilor. Prima lectie de anatomie fara disectie pentru cele doua chicas pe tacones.

Si ajuns cam prin preajma resedintei i-am dat drumul in libertatea unui smoc de ierburi crescut intre trotuar si canal, a, da, canalele. Nu va puteti inchipui ce-s alea : din cauza de cadere de apa, care se constituie in adevarate puhoaie in fiecare zi intre pranz si ora 1 dupa-masa fara exceptii si din cauza ca orasu-i in panta, toate strazile au pe margini niste santuri adanci de jumatate de metru minim, pe care se scurge zilnic apa. Umplandu-le. Pentru ca in Costa Rica ploua, iara nu ce falsuri si strassuri aveti dumneavoastra pe-aici prin zona temperata.

Ei, aici se incheie povestea soparlei, din punctul de vedere al povestitorului. Ea nu se incheie insa si din punctul de vedere al soparlei, ci dimpotriva, continua, probabil cu oarecari nemultumiri in raport cu serviciul aeroportuar (unde s-o mai auzit sa te lase in iarba! autobuz pana la terminal n-au astia ?!), cu uimiri in raport cu noua si fascinanta ambienta naturala nemaivazuta, si in cele din urma cu o intalnire binecuvantata de divinitate cu o alta soparla, de celalalt sex soparlic, care s-a sfarsit, intr-o explozie de pulbere (coup de foudre, en francais en original) si au trait fericiti pana la adanci batraneti.

Adica, cel putin trei luni de zile, cand povestea soparlei se descheie si reincepe din punctul de vedere al povestitorului. Care dormea intr-un pat king size cu boxspring sub saltea, cum se face in tarile civilizate (iara nu in Romania), totul intr-un frumos ensemble de lemn de mahon masiv. Patul respectiv cantarea cred cam o tona, cu totul lui tot. Iar in parti avea sertare, si anume, doua, ca parte din tablie. Aceste sertare pareau gandite de supravietuitori germani ai celui de-al treilea Reich, fosti lucratori in industria de razboi, pentru ca erau blindate. Pe cuvant daca am mai vazut sertare facute din scanduri de cate un centimetru grosime (tot din mahon), asa ca la sfertul de metru patrat suprafata cantareau cam 3-4 kilograme bucata, daca le trageai mai hotarat si ieseau afara ti le scapai pe picior garantat, cum de altfel i s-a si intamplat unei mandre domnite care si-a abrihtulit una fix cu coltul pe unghia degetului mare, care i-a si cazut mai apoi in semn de comemorare.

Iar intr-unul dintre aceste sertare, anume cel din dreapta sus tineam diverse cutii si cutiute, inclusiv cea cartonata in care am transportat trei HDD-uri de 3 toli jumate, pentru ca incapeau la fix. Cutia fiind goala, statea usor deschisa, si continea inca polistirenul de impachetare care despartise discurile sa nu se bata intre ele prin cala avioanelor, trenurilor, camioanelor si submarinelor prin care aveau, posibil, a trece in viata lor.

Intr-o buna zi, cautand eu in exercitiul functiunii organului prezervative, din care bineinteles ca nu mai aveam, am dat si peste cutia asta, si-am observat... mai, tineti voi minte ca intr-o vreme demult puteai cumpara pe-aici pe la noi o punguta de-o suta de grame cu alune intr-ansa, care erau trase intr-un fel de bezea, alba si crocanta ? Mnoa, am observat ca desi nu mai am magnumuri, si deci da-o-n fras de futere, mai bine ia-o-n gura, totusi cineva mi-a lasat vreo duzina de alune de-alea in cutia hard-disk-urilor. Ce pana mea ?!

Parca putin mai mici totusi, si parca mai usurele ? Asa ca dupa ce-am terminat am luat un cutit, si-am incercat sa belesc suprafata unuia, sa vaz ce drac !? Ei, ce credeti ca drac am vazut inlauntru ?

O membrana. Si prin membrana, bataile inimii unui foarte mic, si de-a dreptul transparent, embrion de soparlita. Mi-a parut sincer rau ca l-am inoportunat, dar mi-am asumat propriile mele fapte rele si l-am omorat pe loc, asta fiind alternativa preferabila, decat sa moara sarmanul incet si chinuit sub actiunea irevocabila a mucegaiurilor tropicale. Ati vazut, apropo, ce-i aia mucegai tropical ? Nu ? Nu va doriti.

Practic sertarul cel blindat oferea o situatie de securitate maxima pentru gusturile genitive ale soparlitelor, si in interior cutia cu izolatiile ei facea lumea perfecta, fara nici un fel de vibratii (ca asta-i principala fereastra spre lume a taratoarelor). Si cum nu potrivea chiar perfect, ingaduia unui animal cu profilul la sol de 5 milimetri maxim sa se strecoare inlauntru si inapoi afara.

Chestia este ca ouale respective erau cam de dimensiunea capatanii mamei lor, ceea ce... sincer am stat un moment si-am contemplat cat s-o fi chinuit nenorocita cu oul cel neted si albicios. Dar daca-i pana acolo, si femeile fata tot cam cat un cap, ba chiar mai mare. Asta-i viata, daca le-o trebuit sa vorbeasca cu serpii...

Ei, si de-atunci s-au succedat generatii de soparlite pe la mine prin casa, capabile sa se suie vertical pe pereti vopsiti in lavabil in mare viteza, ca sa prinda tantari si alte vietuitoare. Dinjos, cateva poze :

			X

Precum vedeti, urca fara probleme pe plastic, si sta pe zid, desi n-are ventuze la picioare, ci gheare. Care-s lungi si aparent foarte ascutite. Pozele sunt facute de-a lungul unui an si mai bine de cohabitare fericita, si contin probabil patru generatii diferite, sau pe-acolo.

A, era sa uit. Intr-o buna zi am tras apa si-am constatat ca s-a infundat buda, asa ca am sunat femeia ce se ocupa de una alta aministrative prin zona, care si-a sunat "sotul" (femeile pe-acolo traiesc intotdeauna cu cate un barbat, e o intreaga discutie cu obiceiurile matrimoniale la peones, in care poate vom intra candva). Tipul era clar bagat pana la gat in underground, facea Texasul, alea. Si s-o apucat de buda, fo' juma de ceas, dupa care o inceput sa-si sune un prieten pe celular.

Pana in final, adica dupa vreo doua ore, mi-au explicat si mie care-i problema din buda mea de-a necesitat patru oameni si diverse harpoane, piese de artilerie, macarale scl : un varan. Un varan care incercase sa intre pe teava si sa ma muste de cur fix in timp ce ma relaxam si eu un moment. Nu mi-e clar daca-i din cauza ca i-am furat femeia sau pur si simplu il enerva curu' meu, da' in trecere va dati seama cat de putine ma mai impresioneaza pe mine dupa experiente de-astea.

Intre timp, va doresc sa fiti iubiti, dar pe cat posibil de animale cu sange cald.