Modele pentru tineri jurnalisti

In comentariile la recentul articol despre evolutia si perspectivele presei romanesti am tratat deriziv doua persoane percepute frecvent in spatiul public si indicate de vulgata meseriei de jurnalist drept modele : Cristian Tudor Popescu si Ion Cristoiu. Pentru ca stiu ca ma citesc o multime de tineri practicanti si aspiranti la aceasta profesiune, sau in fine, la ce-a mai ramas din ea, simt nevoia sa fac niste precizari.

Este adevarat ca Ion Cristoiu si Cristian Tudor Popescu pot fi folositi drept modele intr-o discutie despre jurnalisti, dar numai asa cum poate fi folosit de exemplu Vali Petcu intr-o discutie despre buna crestere elementara. Cei doi sunt modele negative de jurnalism, de la care se poate invata ce si cum sa nu faceti.

In principiu din nevoia de informare a publicului (care ia uneori, in anumite circumstante, o concretete aproape de otelul aliat, care capata uneori, in anumite circumstante, o forta palpabila, capabila sa ionizeze atmosfera) rezulta niste oameni care s-o satisfaca. Acesti oameni se impart in trei categorii, si numai trei.

Prima este categoria celor ce incearca sa cistige un ban. Ca o fac vinzind nimicuri, asa cum a facut intotdeauna Ion Cristoiu, sau ca o fac vinzind legea, asa cum a facut dintotdeauna Sorin Rosca Stanescu si restul trupei de santajisti care cred ca jurnalismul le poate oferi macar o scuza daca nu de-a dreptul o scapare conteaza mai putin. Acesti oameni nu au o chemare adevarata pentru profesiune, chiar daca uneori se iluzioneaza singuri confundind pulsiuni minore precum placerea de-a fi ascultat vorbind cu arsura profunda din sufletul jurnalistului adevarat. Ca rezultat dintre ei se aleg vinatorii de prime, nemultumitii de salarii, ei se reprofileaza, ei pleaca in Noua Zeelanda, ei sunt poate grosul dupa numaratoarea capetelor din redactii, dar conteaza individual in cursul presei cam la fel de mult cit conteaza si furajata medie in cursul zootehniei.

Unele sisteme de management a presei sunt eficiente la a folosi jumatatea de sfert de capacitate care zace in ei, pe care-o agrega intr-un ceva functional si cu o oarecare relevanta sociala. Ca atare, ei pot fi modele, dar nu pot fi modele de jurnalisti. Sunt cel mult modele de lucratori de birou, pe care eventual a cazut din cine stie ce intimplare un reflector. Nu este neaparat interzis sa-ti doresti asa ceva in viata asta, dar ar fi bine sa intelegi ca asa o dorinta nu echivaleaza cu a-ti dori sa fii jurnalist. Atare intelegere te va feri de nenumarate frustrari inchipuite, traite de dragul reprezentarii si grupului social.

A treia categorie se compune din cei care urmaresc adevarul. Nu au un adevar propriu, ci il cauta in lume. Uneori fata li se lumineaza de bucuria convingerii ca l-au gasit, bucurie pe care o striga numaidecit cu taria si cu vocea gituita a omului disperat. Disperat ca s-ar putea sa fi gasit adevarul, care s-ar putea totusi sa nu fie adevarat. Neavind in sine cu ce sa-l compare ca sa se asigure, il compara cu alte adevaruri gasite si ele. Ca rezultat, nu-l gasesc niciodata, alearga bezmetici din loc in loc, ridica adevar dupa adevar si ajung, la capatul unei cariere, sa priveasca inapoi la o lista nesfirsita de minciuni.

Minciuni care au fost, la momentele respective, adevaruri. Sau asa le-a parut lor ca sunt. Sau poate ca nici macar nu le-a parut, dar au crezut, sau au vrut sa creada, sau cine mai stie. Cristian Tudor Popescu este modelul acestei categorii, nu pe o solda cum nici din pura rautate sau nesimtitoare prostie scria el in paginile ziarelor feseniste ode catre Ion Iliescu si vituperatii contra partidelor istorice. Pur si simplu ala era adevarul pe care-l gasise la vremea ceea. De-atunci a mai gasit o suita intreaga de adevaruri (unele chiar contradictorii), care, dupa parerea lui, l-au tradat. Toate, fara exceptie, l-au tradat. Sigur, ele nu fusesera niciodata adevaruri, si el nu fusese niciodata capabil sa-si dea seama. Asta este.

Pina la urma defectul acestei categorii de para-jurnalisti este o problema morala. S-ar putea spune ca "n-au coloana vertebrala", desi expresia poate naste confuzie. Pur si simplu nu au, in interiorul lor, o busola, un model al adevarului care sa le ingaduie sa distinga prin comparatie cit din adevarurile reale pe care le putem intilni pe drumurile vietii sunt adevar adevarat si cit sunt minciuna. Pentru ca marele secret, la mintea cocosului si totusi impenetrabil pentru damnatii eternei negasiri este ca nu exista adevaruri pure intrupate in lume. Vom gasi doar frinturi de adevar, amestecate intr-o mai mare sau mai mica proportie cu minciuni, din care unele mai nocive si altele mai benigne, unele mai veninoase si altele mai ingenui.

Si-n fine, a doua categorie, dar singura care conteaza, sunt oamenii care-si stiu, de la bun inceput, adevarul. Sigur, el poate in principiu sa se schimbe, dar nu se schimba niciodata radical, nu se schimba cum se schimba tigara in scrum sau laptele in brinza. Se schimba asa cum se schimba oul de gaina in ou incondeiat, in mina unei bucovinence harnice.

Oamenii astia sunt singurul model propriu al jurnalismului, pentru motivul suprinzator de simplu ca sunt singurul model propriu al umanitatii. Astfel modelat, a fi ziarist nu-i cu nimic semnificativ diferit de-a fi om de stiinta, sau om de afaceri, sau explorator sau ce poftiti dumneavoastra. Revine pur si simplu la a fi om, cu o inclinatie spre anumite scule ale fiindului, si-atita tot.

Modelul acestei singure categorii care conteaza ar putea fi de exemplu Neculai Constantin Munteanu. Mi-ar place sa cred ca nu va este necunoscut numele. Nu vreau sa zic ca-i singurul model posibil, sau ca-i singurul model existent - nu am fost si nu voi fi niciodata jurnalist, nu ma intereseaza chestiunile astea cine stie ce si ca rezultat nu-s la curent cu toti si toate. S-ar putea sa mai existe si altii, probabil sunt nedrept fata de Lovinescu, fata de Mungiu, fata de Untaru, fata de-o intreaga lista. Este posibil. Ce va pot spune sigur este ca nici Tudor Popescu nici Cristoiu nu se afla pe ea.

Si-am sa inchei cu un citat, alaturi de urarile mele de bine.

Da, am avut relaţii cu Securitatea. Multe şi contra naturii. A naturii mele. Din fragedă copilărie. Copil fiind, eu n-am cutreierat păduri, dar m-am jucat cu Securitatea. Însă, prima oară pe mâna Securităţii, m-a dat tata. Aţi auzit bine ! Tata ! Un tată adoptiv, dar tată, şi fratele bunicului patern. Eram sânge din sângele lui şi m-a turnat la Securitate. Ştiu, li s-a-ntâmplat şi altora. Însă una e când li se-ntâmplă altora şi alta e când ţi se-ntâmplă ţie. Deci, de mic copil am avut relaţii cu Securitatea şi m-a turnat tata. Începe bine, melodramă curată ! Ar mai lipsi să zic: nu m-atingeţi, sunt plin de lacrimi ! E aproape adevărat, dar am să mă abţin ! Aici ar fi nevoie şi de ceva ticăloşie. Avem !