Invoiala cea paguboasa a ursului

Poveste din folclorul indian.

Cu mult timp in urma traia un padurar batran cu nevasta lui cea si mai batrana intr-o coliba micuta langa livada unui om bogat - atat de aproape incat ramurile perilor atarnau de-a dreptul deasupra intrarii. Intre padurar si proprietar era intelegere veche ca daca o fructa cade in curticica colibei, atunci batranii au drept s-o manance. Va puteti inchipui cu ce pofta priveau cei doi perele in parg, si cum se rugau pentru o pala de vant, sau o trupa de vulpi zburatoare, sau orice ar face fructele sa cada din ram.

Dar nimic nu venea, si batrana, care era rea de gura, cicalitoare si amara ca agurida hotari ca vor ajunge muritori de foame. Asa ca se apuca sa nu-i mai dea barbatului de mancare nimic afara de posmagi si paine uscata, si-l punea sa munceasca mai mult ca niciodata, pana cand bietul om ajunsese piele si os - toate astea numai pentru ca perele nu cadeau de pe ramura!

Intr-un sfarsit, batranul padurar se razvrati, si declara ca nu va mai munci nimic daca nevasta nu-i gateste khichri! Neavand incotro, cu multe tocmeli si ciorovaieli babuta aduna niste orez si fasole, niste unt si mirodenii, si se apuca sa gateasca o oala delicioasa de khichri. Ce miros avea! Cum ii lasa padurarului gura apa! Omul se pregatea sa-l inghita pe tot de indata ce va fi fost gata, dar "Nu! Nu!" striga batrana, "Nu primesti nici o lingurita pana cand nu aduci o masura de lemne pentru soba. Si baga de seama sa fie o masura indesata. Trebuie sa muncesti pentru masa."

Asa ca bietul padurar lua drumul padurii si se apuca sa taie si sa fierastruiasca cu asa hotarare ca in scurt timp aduna o legatura marisoara. Cu fiecare craca taiata ii parea ca miroase deliciosul khichri, si se gandea la ospatul ce va urma.

Chiar atunci isi facu aparitia un urs, cu nasul lui mare si negru in vant, si cu ochisorii mici si zglobii privind in parti, pentru ca ursii, chiar daca-s animale de treaba luati in totul lor, sunt totusi teribil de curiosi.

"Pacea fie cu tine, prietene!" zise ursul "si ce ai de gand sa faci cu masura aceea insemnata de lemne ?"

"E pentru babuta mea" raspunse padurarul. "Chestia e" adauga el pe un ton confidential, lingandu-si buzele "c-a facut asa un khichri cum nu-ti poti inchipui pentru cina! Si daca-i aduc o masura buna de lemne, cu siguranta imi va pune o portie generoasa. Oh, dragul meu, ar trebui sa mirosi doar acel khichri!"

Auzind asa, gura ursului se facu apa, pentru ca era si el, ca toti ursii, foarte pofticios.

"Crezi oare ca nevasta ta mi-ar da si mie o portie, daca i-as aduce o legatura de lemne ?" intreba ursul plin de speranta.

"Poate ca da, daca ai aduce o legatura foarte mare", raspunse padurarul cu siretenie.

"Oare... oare doua sute de kilograme ar ajunge ?" intreba ursul.

"Ma tem ca nu" raspunse padurarul. "Vezi tu, khichri e o mancare scumpa, contine orez, si mult unt, si fasole, si..."

"Dar... dar oare patru sute de kilograme ar ajunge ?" intreba iarasi ursul.

"Sa zicem jumatate de tona, si ne-am inteles", raspunse padurarul.

"O jumatate de tona e foarte mult lemn..." ofta ursul.

"Este si sofran in khichri", remarca padurarul in treacat.

Ursul isi linse buzele, si ochisorii ii scaparara de pofta.

"Bine, ne-am inteles. Mergi acasa si spune-i nevestei sa tina mancarea calda, voi ajunge intr-o clipa."

Padurarul pleca incantat, sa-i spuna nevestei cum s-a inteles cu ursul sa-i aduca jumatate de tona de lemn in schimbul unei portii de khichri. Nevasta nu putu sa nu recunoasca, cu parere de rau, ca-i o afacere foarte buna, dar fiind prin firea ei mereu nemultumita era hotarata sa nu gaseasca treaba pe plac, asa ca se apuca sa-si certe barbatul ca nu stipulase clar ce cantitate de khichri ii va reveni ursului, "pentru ca", zicea ea, "va manca cu siguranta toata oala inainte ca noi sa fi apucat sa terminam prima lingura".

La auzul vorbelor astea padurarul se facu palid. "In cazul asta", zise, "am face bine sa ne apucam de-acum, sa avem si noi o sansa dreapta". Si, fara alte discutii, cei doi s-au asezat la masa, cu oala de cositor plina cu khichri intre ei, si s-au apucat sa manance cat de repede duceau falcile.

"Nu uita sa lasam ceva si pentru urs, nevasta", zise padurarul cu gura plina.

"Sigur, sigur" raspunse femeia punandu-si o portie noua.

"Vai de mine, nu uita de urs, barbate", vorbi si femeia cu gura atat de infundata ca mai-mai sa se inece.

"Sigur, sigur", raspunse si padurarul.

O tinura tot astfel pana cand nu mai ramasese o singura boaba de orez in oala.

"Ce ne facem acum ?" intreba padurarul "e vina ta, nevasta, c-ai mancat atat de mult!"

"Vina mea ?" raspunse nevasta cu indignare, "ce vorbesti, tu ai mancat de doua ori mai mult decat mine!"

"Nu-i adevarat!"

"Ba-i foarte adevarat, barbatii mereu mananca mai mult decat femeile."

"Nu manaca!"

"Ba mananca!"

Si se certara ei pana ostenira, dupa care padurarul zise "Degeaba ne mai certam noi acum, mancarea-i mancata si ursul va fi furios."

"N-ar fi mare paguba, daca am reusi sa luam lemnul", raspunse femeia cea lacoma, "Hai sa-ti spun ce sa facem - trebuie sa incuiem toate dulapurile, lasam oala goala langa foc si ne ascundem in pod. Cand ursul va ajunge va crede c-am plecat si i-am lasat mancarea, asa ca va lasa jos legatura de lemne si va intra in casa. Bineinteles ca se va agita putin cand va gasi oala goala, dar nu prea are mare lucru ce face, si nu cred ca se va obosi sa taraie lemnele inapoi."

Asa ca s-au grabit sa incuie tot si s-au ascuns in pod. Intre timp ursul se chinuia cu lemnele, trebusoara care-i lua mult mai mult timp decat isi inchipuise. In cele din urma aduna cantitatea promisa si ajunse destul de obosit la casuta padurarului. Vazand oala de khichri langa foc isi lasa sarcina jos si intra. Fu foarte suparat sa vada oala goala, nici macar o boaba de orez, nici macar o bucatica, dar un miros atat de placut incat ii veni sa planga de ciuda si dezamagire.

Arunca cu scaunelele, rasturna masa, iscodi in toate colturile dar nu gasi nici o bucatica de mancare. In cele din urma se hotara ca va duce lemnele inapoi in padure, dar, asa cum se gandise femeia cea vicleana, cand ridica legatura de jos nu-i mai arse sa taraie de ea, nici chiar de dragul razbunarii, asa de grea era.

"N-am sa plec cu mana goala", isi zise in sine, asa ca apuca oala in care fusese mancarea. "Daca n-am gustul macar sa-mi ramana mirosul!"

Cum iesi din coliba vazu perele cele aurii si frumoase, atarnand deasupra intrarii. Fiind flamand, indata se repezi la gard, se cocota in copac si, alegand cea mai mare, mai frumoasa si mai coapta para, tocmai o ducea la gura cand il lovi un gand.

"Daca duc perele astea inapoi in padure voi putea sa le vand celorlalti ursi pe orice pret voi cere, si cu banii imi voi putea cumpara niste khichri. Ha ha! Nu-i o afacere cu totul proasta, pana la urma!"

Asa zicand, se apuca sa adune perele coapte cat putea mai repede si sa le puna in oala, dar cand dadea peste vre-o para inca verde isi zicea "Nimeni n-ar cumpara asa o para, si totusi, e pacat sa se prapadeasca" asa ca o baga in gura si-o inghitea la repezeala, strambandu-se de la acritura.

Toata vremea asta nevasta padurarului il privise printr-o crapatura in acoperis, tinandu-si rasuflarea de frica sa nu se dea de gol, dar in cele din urma, suferind de astma, si-avand si-o raceala, nu se mai putu tine si chiar pe cand oala era aproape plina cu pere coapte si aurii slobozi cel mai infricosat stranut pe care l-ati auzit de cand sunteti pe lume, "HAPCIU!"

Ursul, crezand ca cineva trage cu pusca dupa el dadu drumul perelor si-o lua la goana spre padure cat il tineau picioarele. Asa ca padurarul si nevasta lui au pastrat si legatura de lemne, au mancat si fiertura, si-au capatat si-o oala de pere dulci si zemoase la desert. Iar bietul urs s-a ales cu o durere de pantece teribila de la verzaturile pe care le inghitise.