Doua cu soferi

Initial urma sa povestesc intimplarea ce urmeaza in cadrul articolului despre strategii de autopromovare, dar extinzindu-se acela si nemaigasindu-i loc m-am hotarit sa-i mai adaug una si sa le fac casa lor, separata. Sa vedem ce iese.

Deci prima, acum vreo cinci ani eram intr-o suburbie a Boston-ului (care tehnic vorbind, pe hirtie, are de fapt cam o mila patrata suprafata, restul fiind conurbatie, mici orasele independente reunite sub titulatura de Greater Boston, si deci e neclar cum ai spune in romaneste) intr-un magazin pentru firme. Cunoasteti probabil conceptul, la nivel teoretic, e aplicat de Selgros/Metro Cash and Carry pe la noi, dar in dulcele stil mioritic, adica foarte aproximativ, atit de aproximativ incit nu mai prea seamana cu originalul.

In America, de unde se trage conceptul, exista niste magazine oarecum asemanatoare, unde firmele mici si mijlocii se duc si-si cumpara ce le trebuie cu tonele, urmind ca produsele sa le fie livrate dupa dispozitii, iar plata sa fie facuta la una sau trei luni, dupa conventii. Si deci te duci acolo si alegi sorturi de hirtie, de exemplu, dupa mostre, citesti termenii de livrare, abaterile de calitate scl scl, semnezi ordinul, dai instructiunile de livrare si te duci in treaba ta.

Ei, eram intr-un astfel de magazin fiind eu ofitirul financiar, cum le zic americanii astora asa ca mine, si impreuna cu o cucoana subtirica si tacuta, care era ofiterul de operatii, precum si cu o cucoana grasulie si agitata, foarte volubila, care era ofiterul sef-executiv. Va dati seama ?

Eu in costumul albastru pe care intimplator il vedeti si-n fronton (unde-i facuta poza, apropo ?), COO-ul intr-o fusta si taior foarte biznis, lucru destul de rar defapt pe la americani da' inca prezent pe coasta de est ocazional, mai ales la oamenii trecuti de-o virsta, si CEO-ul in ceva blugi si bluze lalii cum poarta ei, revarsata in toate partile de zici ca era minge de exercitii.

Cum eu in general aveam mai multa treaba cu hirtoagele decit cu obiectele in sine, care erau mai degraba problema fetelor decit a mea le cam lasam sa se agite ele si eu mai mult stateam de-o parte urmarind ce smecherii mai incearca sa faca furnizorii, ca daca va inchipuiti ca in America nu se practica sunteti nu doar naivi, ci chiar si naivi pot pentru ca sa va spun.

La un moment dat o alta cucoana, oprita chiar linga mine, clar excitata de extraordinara indrazneala pe care si-o manifesta (ca americanii nu prea indraznesc sa se adreseze altor oameni, poate in bar, da-n rest mai greu) ma intreaba

"You're the driver, right ?"

Ma vazuse ea asa mai la costum, si ce i-o fatat mintiuca ? Trebe ca io-s soferu'!

"But ofcourse." i-am zis si mi-am vazut de ale mele.

In masina, unde ne chiar astepta soferul (multe firme din State folosesc ceea ce se cheama car service, adica alte firme specializate care fac shuttling de obicei pe limuzine/towncar-uri, pentru ca serviciul de taxi e prost spre foarte prost in majoritatea locurilor, inclusiv in multe orase mari, gen Boston), le-am povestit fetelor chestia, ca pe mine ma amuzase. Da' pe madam CEO a infuriat-o la culme si vroia numaidecit sa ne intoarcem sa o ia la suturi pe "nesimtita aia!"

Mi-am amintit auzind-o de un oarecare cetatean, nici prea prost nici prea stralucit, de care n-ati auzit ca n-aveati de ce, nici chiar daca erati cu el in bransa, care se gasea atit de mindru de marea lui realizare de-a ajunge, in contra evidentei, profesor doctor, ca daca te punea dracu' sa i te adresezi cu "domnule profesor" se inrosea tot de ziceai ca da-n apoplexie si-ti suiera ca el ii profesor doctor.

A doua se petrecea in Cluj, nu acum cinci ani ci acum vreo cincisprezece, toamna, eu tocmai ce incepusem clasa a zecea, liceean deh. In aceasta anumita dimineata de noiembrie eu teoretic ma duceam, ca orice liceean, la scoala, dar practic ma duceam la Bucuresti cu afaceri, iar soferul ma astepta, cuminte, in parcare de la sapte si jumatate. Mama, si ea profesoara la acelasi liceu, avea treaba ori in ceva parte din oras ori in ceva localitate din jur, nu mai retin, dar in tot cazul in drum, asa ca i-am oferit s-o duc cu masina, daca tot merg incolo.

Cum vi s-ar parea, apropo, parinte de liceean fiind, altfel baiat frumos si destept, cu note bune scl, daca intr-o dimineata oarecare v-ar oferi sa va duca cu masina ca "oricum are drum incolo" ? Mama sarmana, deja tocata de ani de zile de bizarerii cam de aceeasi natura, rezultatele marginale ale ciudatei existente crepusculare a unicului fiu nu s-a minunat prea tare, s-a suit in masina. Da, era tot Mercedesul al de-aici, chit ca aia era alta ocazie. Iar soferul, un tip pe la vreo 30 de ani asa, s-a pus pe treaba lui.

Biata femeie (mama, da ?) a indurat cit a indurat, dupa care l-a intrebat pe el, cu mine stiind probabil ca n-are cu cine, ca nu i se pare lui bizar sa-mi conduca mie masina ?

La care tipul i-a raspuns foarte calm ca asa-i pe lumea asta, unora le-o placut mai mult scoala.

N-a mai zis nimic, nici in alea citeva minute pin-am ajuns unde aveam a o lasa pe ea, nici in cine stie cit timp de-acolo-ncolo. Iar eu am ajuns ce-i drept sa trec si pe la liceu in saptamina aia, dar mai spre sfirsti. Pentru ca imi placea scoala, si mai ales pentru ca scoala, prin reprezentantele ei alese ma placea pe mine.