Cetateni-jurnalisti si liceeni-jurnalisti

I. Faptele. Acum doi ani si mai bine a intervenit un moment de criza in cariera politica a pe atunci senatorului de Florida Barack Obama. La inceputul bataliei electorale au aparut inregistrari in care pastorul lui Obama, rev Jeremiah Wright ataca furios albii, guvernul SUA si America in general. Obama se laudase cu apropierea de Wright, si ca rezultat retorica acestuia ameninta sa-i scufunde campania pentru presedintie.

II. Reactia. In mare, presa a musamalizat intreaga afacere. Aceasta poate fi ori din cauza ca jurnalistii au evitat cu maturitate otevizarea campaniei, ori din cauza ca jurnalistii au incercat manipularea agendei publice pentru a-si sustine orbeste candidatul favorit. Chestiunea nu va putea fi transata, bineinteles, decat de istorie, daca va mai fi cine s-o scrie.

Totusi, pe 14 aprilie 2008 Obama a participat la o dezbatere moderata de Charlie Gibson si George Stephanopoulos, la ABC. Gibson l-a intrebat pe Obama de ce i-a luat atat de mult timp (luni de zile) pentru a se distanta de remarcile reverendului (de-a carui persoana nu s-a distantat niciodata). Stephanopoulos l-a intrebat, in dulcea scoala a intrebarilor dificile, "Credeti ca reverendul Wright iubeste americanii la fel de mult ca si dumneavoastra ?"

III. Reactia la reactie. Ei, da, n-o sa va vina sa credeti, dar ea exista.

I do not endorse a Popular Front, nor do I think you need to. It’s not necessary to jump to Wright-qua-Wright’s defense. What is necessary is to raise the cost on the right of going after the left. In other words, find a rightwinger’s [sic] and smash it through a plate-glass window. Take a snapshot of the bleeding mess and send it out in a Christmas card to let the right know that it needs to live in a state of constant fear. Obviously I mean this rhetorically.

And I think this threads the needle. If the right forces us all to either defend Wright or tear him down, no matter what we choose, we lose the game they’ve put upon us. Instead, take one of them — Fred Barnes, Karl Rove, who cares — and call them racists. Ask: why do they have such a deep-seated problem with a black politician who unites the country? What lurks behind those problems? This makes *them* sputter with rage, which in turn leads to overreaction and self-destruction.

Adica, pe romaneste :

Nu sunt pentru un Front Popular, nici nu cred ca-i nevoie sa fiu. Nu-i vorba neaparat de-a sari in apararea lui Wright de dragul lui Wright. Este in schimb nevoie sa ridicam costul de-a ataca stanga. Cu alte cuvinte, gasiti un om al dreptei si spargeti un geam cu el. Faceti poze ramasitelor insangerate si trimiteti-le pe post de ilustrate de Craciun pentru a face dreapta sa traiasca intr-o stare de frica permanenta. Evident, vorbesc metaforic.

Si mi se pare ca asta rezolva problema. Daca dreapta ne forteaza sa alegem intre a-l apara pe Wright sau a-l ataca pe Wright nu conteaza ce alegem, pentru ca vom pierde jocul pe care ni-l impun. In loc, luati unul de-al lor - Fred Barnes, Karl Rove, cui ii pasa - si numiti-i rasisti. Intrebati : de ce li-e asa de greu sa accepte ca poate exista un politician de culoare care uneste tara ? Din ce colturi intunecate vin dificultatile astea ? Asta ii face pe *ei* sa se balbaie de furie, ceea ce duce la reactii necontrolate si auto-distrugere.

Aceste cuvinte ii apartin unui jurnalist pe numele lui Spencer Ackerman, un trepadus al unei foi de mana a doua, Washington Independent ("National News in Context"), un fel de Dimineata locala. Aceste cuvinte nu sunt adresate publicului, si nu imi sunt adresate mie. Aceste cuvinte au fost adresate unei liste de discutii cu acces restrans (members only, cum se zice), intre timp defuncta, pe numele ei Journolist. Unde participau, intre altii, Ezra Klein, Dave Weigel, Matthew Yglesias, David Dayen, Spencer Ackerman, Jeffrey Toobin, Eric Alterman, Paul Krugman, John Judis, Eve Fairbanks, Mike Allen, Ben Smith, Lisa Lerer, Joe Klein, Brad DeLong, Chris Hayes, Matt Duss, Jonathan Chait, Jesse Singal, Michael Cohen, Isaac Chotiner, Katha Pollitt, Alyssa Rosenberg, Rick Perlstein, Alex Rossmiller, Ed Kilgore, Walter Shapiro, Noam Scheiber, Michael Tomasky, Rich Yesels, Tim Fernholz, Dana Goldstein, Jonathan Cohn, Scott Winship, David Roberts, Luke Mitchell, John Blevins, Moira Whelan, Henry Farrell, Josh Bearman, Alec McGillis, Greg Anrig, Adele Stan, Steven Teles, Harold Pollack, Adam Serwer, Ryan Donmoyer, Seth Michaels, Kate Steadman, Matt Duss, Laura Rozen, Jesse Taylor, Michael Hirsh, Daniel Davies, Jonathan Zasloff, Richard Kim, Thomas Schaller, Jared Bernstein, Holly Yeager, Joe Conason, David Greenberg, Todd Gitlin, Mark Schmitt, Kevin Drum, Sarah Spitz.

Dupa cum vedeti, o groaza de oameni. O groaza de oameni care se dadeau, in mare, jurnalisti independenti. Chiar daca majoritatea isi recunosc intr-o oarecare masura inclinatia pro-democrata, totusi nici unul dintre ei n-a iesit public sa isi asume situatia de papusica dirijata cu sfori. Sigur, pentru noi, obisnuiti cu atmosfera Romaniei, ideea ca un jurnalist ar avea o constiinta proprie pe care s-o urmeze, in loc sa urmeze niste ordine, niste "politici editoriale", niste interese mai mult sau mai putin oculte e cel putin bizara. In tara in care "intelectualii" se impart in intelectualii presedintelui si intelectualii mogulilor e destul de clar ca mnoa... prea multi intelectuali clar n-avem, chiar daca avem destui si preadestui executanti. Totusi, in SUA lucrurile nu ajunsesera (sau cel putin publicul nu stia ca ajunsesera) chiar pana acolo.

Cum am ajuns eu in posesia listei asteia ? A, sa vedeti chestie interesanta. Cineva a spart un calculator si-a furat emailuri. Un fel de Watergate, doar ca reusit, de data asta. Chestie care face intoxicatiile hotnews de acum cateva luni sa revina la proportia lor reala, o mica gainarie, este ? Mbine.

Evident, chestiunea a generat un ocean de comentarii in SUA. A ajuns sa-mi fie mila de oamenii aia, sincer va spun. Publicul platitor de impozite a aflat in ultimii ani ca a) toti bancherii mint ; b) toti politicienii mint si acum afla si ca c) toti ziaristii mint. Pana acum exista teoria aia ca mint in general, da' poti gasi unul care nu minte. A cam cazut. Daca va intereseaza sa aprofundati in limba engleza, va ofer cateva link-uri : Politicsdaily ; Politico ; Yglesias ; HotAir ; Slate ; Guardian ; Weigel. Mai gasiti, daca va cautati.

Indiferent de problemele americanilor, si ce solutii isi vor gasi ei in cele din urma la ele, mi se pare ca intreaga situatie ofera o concluzie importanta pe care am putea-o folosi chiar si noi : disputa blogeri - jurnalisti e in continuare falsa. Adevarata linie de demarcatie desparte cetatenii-jurnalisti de liceenii-jurnalisti.

Cetatenii-jurnalisti urmaresc adevarul si isi folosesc canalele pentru a-l comunica unui public, indiferent ce forma practica iau canalele respective, c-or fi bloguri, c-or fi emisiuni de teve sau articole in ziare. Ca rezultat tind sa lucreze solitar, si nu-i prea intereseaza ce cred ceilalti cetateni-jurnalisti despre ei. Fiecare cu treaba lui. Ii intereseaza in schimb foarte mult ce crede publicul despre ei si munca lor.

Liceenii-jurnalisti urmaresc beneficii personale, si isi folosesc canalele pentru a si le obtine, indiferent de public. Ca rezultat tind sa lucreze in haita, si nu-i prea intereseaza ce crede publicul despre ei. In viata jurnalistului-liceean tot ce conteaza e opinia celorlalti jurnalisti-liceeni despre munca lor. Isi acorda reciproc trofee, se straduiesc sa-si faca lobby unul altuia pentru a acapara canale noi si-a extinde canale vechi si asa mai departe.

Din punct de venere financiar, un jurnalist-cetatean poate lua un bat de chibrit pe care sa-l transforme intr-o valoare de milioane de dolari. O emisiune necunoscuta, pagina editoriala dintr-un ziar micut de provincie, un site intr-un colt obscur de internet ajung, in mainile lor, mari afaceri generatoare de venituri insemnate. Dimpotriva, un jurnalist-liceean poarte primi o proprietate oricat de valoroasa, un canal oricat de larg, un public oricat de numeros si-i va aduce, prin metodele specifice, la faliment si la disparitie.

Aceasta aspra lectie a fost predata de nenumarate ori in presa romaneasca, si pare ca n-a fost inca neaparat invatata. Nu-i problema, istoria e un dascal rabdator. Foarte, foarte rabdator.