Recunoasterea meritelor
Va spune ceva numele Fred Quimby ?
Nu ?
Sigur ?
Ia sa vedem, nici asa :
Parca, parca incepe sa se formeze, din ceata memoriei. Muzica buna, atentie concentrata, palpitatii, aroma copilariei ...
Sa fie Tom si Jerry ? Este.
Frederick C. Quimby a castigat nu mai putin de 7 Academy Awards ca producator la sectiunea desen animat. Sapte bucati. Cati oameni mai puteti numi care sa tina acasa intr-un dulap 27 de kilograme de Oscar ?
Asa o recunoastere ampla trebuie ca se bazeaza pe niste merite uriase. Simtul comun ne dicteaza niste asteptari destul de inalte, omul va fi fost cel putin un mare geniu. Si totusi, in cazul lui Qumby, lucrurile nu-s tocmai simple.
Fred Quimby a fost producator nu doar la Tom si Jerry, ci pe intreaga divizie de desen animat a Metro-Goldwyn-Mayer. Incepand cu 1937, a condus o turma de animatori trazniti, pe care i-a inteles rar si cu greu, neavand, din nefericire pentru un producator de desen animat, nici un pic de simt al umorului.
Opinia prevalenta in studio era ca omul isi castigase titlul de producator in urma unei indelungate cariere de salesman de top in New York, de unde venise la MGM, fara a avea nici cea mai vaga idee despre animatie si, asa cum isi aminteste Irv Spence, desenele animate fiind "o ciudatenie pentru el". In 1939, cand William Hanna si Joseph Barbera i-au prezentat idea lor, o serie de desene animate ale caror eroi sa fie un motan si-un soricel, Quimby a aprobat, rezultatul fiind "Puss Gets The Boot", si un prim Oscar.
Distribuit ca director de scoala in contra entuziasmelor de liceeni a animatorilor, a jucat mai mult un rol de legatura intre ei si management, care parea sa constea cel mai adesea in a le refuza cererile pentru bugete mai mari, bonusuri si deconturi de cheltuieli speciale. Pe scurt, un cap patrat in cel mai pur sens al cuvantului, fara posibilitatea cea mai vaga de-a fi suspectat de vre-un merit artistic oricat de mic. Cum s-au putut agata 7 statuete de-o frunte perfect plata ?
Uite ca s-au putut.
Dar nu-i drept! Nu-i cinstit, nu-i fair, va aud gandind. E o dovada clara a felului in care-i stricata lumea asta, a nefericitei oprimari in care se zbat cei inteligenti, cei creativi, cei valorosi (asa ca noi) sub cizma nemiloasa, sub intelegerea boanta a tot soiul de vanzatori de fiare vechi si piei de closca.
Se poate scrie un intreg roman, pornind de-aici ? Se poate. Ar iesi o intreaga fresca sociala, care sa-l rusineze pana si pe Balzac ? Ar iesi.
Bine. Atunci, hai sa mai spun doar ca omul a iesit la pensie in 1955, dupa ~20 de ani de oprimare a talentatilor, valorosilor si creativilor. Care au preluat ei studioul, care studio dadea faliment in 1957. Doi ani deci, nu douazeci. In care n-au luat nici 14 premii, nici sapte, nici trei si nici macar unul.
Sa-mi explicati zic cum e cu salariile exagerate, da' asa, pe de-a-ncetul, sa pricep si eu, cu mintea mea boanta si cizmele-mi pana la genunchi.
Friday, 30 October 2009
Io retin o fraza care m-a facut sa rad pe moment .. anume ca revolutiile si revolutionarii nu dureaza mult din simplul motiv cum ca aia nu-s in stare si n-au rabdarea sa administreze noua stare a lucrurilor. Ei is buni doar asa, cand actioneaza in burst rate.
Cam ca si creativii dintr-un departament, daca-i lasi la butoane intri in balarii cu salariile. Oriunde sunt de manevrat sume mari si talente, trebuie un cap patrat d-asta. Ca il urasc toti e partea a doua, e necesar, si nu cred ca omul se supara, vede dincolo de problemele momentane.
Saturday, 31 October 2009
Cam asa cum zici, la toate punctele.
Saturday, 31 October 2009
eu cred ca e vorba de repartitia muncii. de exemplu aici, in Franta, unde ma aflu, helas, pentru doua luni, doar o persoana stie care ar putea fi cutia mea postala- eu nu reusesc sa o identific, cred ca trec printr-o faza acuta de alzheimer si acea persoana e in concediu. Nimeni altcineva nu ma poate ajuta.
Asa o fi fost si cu Quimby. Stia el ce stia si de ce nu mai spune si altora.
Saturday, 31 October 2009
Sa stii.
Sunday, 1 November 2009
"Sa-mi explicati zic cum e cu salariile exagerate, da’ asa, pe de-a-ncetul, sa pricep si eu, cu mintea mea boanta si cizmele-mi pana la genunchi. "
iar incepi, man?! hai, fii serios! ai impresia ca de antunci, din anul retragerii lui fred quimby nu s-a mai dat premiul? eu cred ca s-a dat. l-au luat altii si bine a fost.
"s-a "pensionat" in 1955. in 1957, studioul dadea faliment. deci e bina celor care l-au preluat." ;)) de falimentul enron ai auzit? nu cumva skillings, fost ceo de al lor, cand stia ca faminetul se vedea clar la orizont, si-a dat demisia, pensionadu-se? si asta a fost cu aproape un an inainte de falimentul oficial. iar daca totul ar fi mers ca la carte, era cu chiar doi ani inainte de faliment.
si btw, mergand dupa logica ta, de unde stii ce salariu lua quimby? sau ce salariu luau cei(sau cel de dupa el)? stii ca nu erau aceleasi salarii?! daca zici ca s-a pensionat, ce era sa ii faca compania? sa ii mareasca salariul, quimby, nu te pensiona, batrane senil, ca mai avem nevoie de tine?! sa le zica: si nepotii mei au, ca sa auda apoi: dar quimy, nepotii din toata lumea au nevoie de tine?
Sunday, 1 November 2009
Mei da-ti scapa o chestie. Cand s-a pensionat omul, "cei ce l-au preluat" au fost chiar Hanna si Barbera. Creativii, mei. Ala-i cuiul povestii.
Sunday, 1 November 2009
Hanna & Barbera sunt niste exemple exceptionale de gestionari slabi. Chiar si in ultima perioada a studioului, cand doar unul mai ramasese pe pozitii, a fost imposibil sa-i tina pe cei cativa oameni talentati uniti , gen Feiss, om pe care-l crescusera ei.( vorbim de oamenii responsabili pentru ultimele lor succese de tip Cow & Chicken, Dexter's Lab).
Sunday, 1 November 2009
Sigur ca sunt exemple exceptionale, ca de-aia-s ilustrative. Punctul ca salarizarea nu depinde si nu are de ce sa depinda de criteriile sau parerile publicului ramane insa netulburat.