Finalul Realismului Romanesc

Marilena, ultimul film al lui Mircea Daneliuc consfinteste impresia de putred pe care o intuiam abia, fada si in felul ei imbatatoare in "Schimb valutar". Din octombrie pana acum, chestia asta a noastra, sa-i zicem ei "Realism Romanesc", a trecut de la o vaga fermentatie de fruct prea copt la borhot din cel mai dospit.

Sigur, nu-i ea chiar a "noastra", ci mai degraba a catorva minti mai rasarite printre noi, dar daca putem vorbi de succesele Romaniei la fotbal, incluzandu-ne toti in rezultatele catorva fesieri si sartori, sa ducem abuzul pana la fructele lui firesti, ce tatal naibii.

Daneliuc nu are arta lui Puiu sau Malaele de a folosi actorii pana la ultima picatura, de a le folosi slabiciunile si gaurile la fel de mult, uneori chiar mai mult decat plinurile, de a folosi actori amatori, si oameni care nici macar nu sunt actori in nici un fel, de a le controla unghiurile si suprafetele intr-un colaj reusit dar in fapt compus, urgent si ametitor, din bucatele pana la urma foarte mici.

Cornel Palade face un rol bun, seful libidinos, manat de un idealism fundamental si ciuntit, aparat cumva de-un realism, nici macar realism, de-un practicalism care nu-i iese personajului, evident din motive de idealism subiacent. Palade ca erou tragic, intr-un plan secund care-i serveste, accentuandu-i tragismul, n-as fi crezut sa vad. Un actor serios si muncitor.

La cat de bine poate juca o femeie de varsta ei, Cecilia Bârbora ar putea fi la fel de bine un travestit de pe Alfa Centauri. La cat de bine poate juca un barbat de varsta lui, Nicodim Ungureanu ar putea fi la fel de bine o preadolescenta chineza din provincia Xinjiang, ajunsa pentru prima oara intr-un oras cu sosele si electricitate acum 24 de ore. Impreuna, cei doi dor retina si zgarie urechile. Intr-o lume normala, Marilena este ultimul film din carierele lor, atat ca actori cat si ca orice altceva.

La partea de reusite, exista o scena in care televizorul se aude intr-o camera in care vorbesc cei doi, si spectatorul poate constata siderat ca vocile din televizor sunt la fel de incompetente in ale meseriei ca si vocile din camera, ceea ce produce un moment de suspensie mentala, urmat de convulsii si, la cei mai sensibili, voma.

Mie mi s-au stins luminile pe-acolo, si nu stiu sa va spun ce-a mai urmat, m-am indeletnicit cu sanii si alte formatiuni fiziologic normale ale companiei vre-un sfert de ceas dupa care am plecat la ale noastre.

Marilena nu este un film, este un semnal. Realismul romanesc a devenit reteta. Caini vagabonzi copuland, frate, c-asa-i in realism ! Blugi turcesti, ratuste de plastic cu fluier, hai sa bagam si cu accident de circulatie. Tot ce mai lipseste e spalatoarea de vase, pentru o ciorba de cantina revolutionara. C-asa se face, ce, esti copil ?

De-acum incolo, s-a mantuit, petrecerea a luat sfarsit, visul asta cu cinematografia romaneasca a fost foarte frumos, chiar tin in ciorne de vre-o luna si mai bine un articol care propune renuntarea la nivel de stat la alte eforturi, si concentrarea cheltuielilor pe cinematografie. Decat sa stricam bani pe servicii sociale proaste, pe firme de mahari, pe sosele care reparate arata mai stricate decat la inceput, hai mai bine sa dam toti banii pe filme.

Prea tarziu. Revenim la ale noastre.