A nu avea.

Sigur, va asteptati sa povestesc despre bani, pamanturi, case, vite, scule, masini, grane si ce-o mai fi. Despre asta-i titlul, nu ? A avea, avere.

Totusi, a nu avea bani nu-i mare lucru. N-a murit nimeni din lipsa de pamanturi, de pe la 1907 incoace. Se traieste si fara masini, si chiar mai bine. Vitele cer de mancare si acareturile se cer intretinute, nu-i chiar asa simplu. De fapt, dintre toate lucrurile pe care se poate intampla sa nu le avem, fara tranganele de-astea traim chiar bine.

Azi am sezut pe o banca, sub un pom, intr-un parc, si-am privit niste albine band apa de pe ghizdul unei fantani arteziene. Cald afara. Sete printre albine. Sa n-ai un pom, sa n-ai o banca sub el, asta-i ceva mai grav. Eu n-as trai fara, n-am acceptat niciodata, dar unii oameni accepta, si traiesc, sed intre betoane anul intreg, ziua intreaga. Corporate, baby. Sa le fie de bine.

Si ei, care n-au parc, dar au betoanele dragi, si eu, care n-am [chiar atatea] betoane, si am ceva mai multe parcuri, ambii avem optiuni. Nu ne place, ne ridicam si plecam in treaba noastra. Ne-am plictisit, ne-am dus. Si asa, mergand agale dinspre parc, am trecut pe langa un spital. Oameni batrani. Cei mai multi nu mai au mult. Asta e. Au avut, nu mai au. Care-or avut. Care n-or avut, tot nu mai au. Nu-i mare diferenta, cand nu mai este. Dar pana-n ultima clipa, au si oamenii astia, si sperante, si amintiri. Si gandurile lor.

Singur cu gandurile tale, nu esti chiar de tot singur, si chiar daca nu mai ramane nimic, ceva tot o fost, macar in amintire. Cat de cat.

In spitale nu-s doar oameni batrani. Sunt si oameni tineri. Copii. Copiii din spitale n-au nici gandurile lor, cat sa nu fie singuri, nici amintiri, cat sa fie impacati. Copii din spitale sunt mereu singuri si speriati.

Unii se fac bine, si merg mai departe. Este un salcam langa trotuar, are un ciot. Crescuse intr-o vreme intr-o parte, dar cine stie cand si de ce, i s-a taiat, si-a ramas fara. O fi plans, el in de el, cine stie, dar dupa o vreme si-a revenit, si-a pornit-o pe de alta parte. Acum creste ramuri, face flori, da frunze si oboseste albine. Dar nu din partea ciuntita. Acolo, nu creste nimic.

Altii nu se fac bine. Unii copii nu se fac bine niciodata. Unii, de exemplu, nu pot sa umble. Si nu vor putea sa umble niciodata. Altii nu pot sa se miste deloc. Si nici nu vor putea. Niciodata.

N-au incotro. Asta-i nenorocirea, a fi paralizat, imobilizat la pat inseamna sa n-ai incotro. Ce ai, atunci cand n-ai incotro ?

Depinde. Poate ai carti, ziare, reviste. Vorba scrisa ingaduie cititorului o viata vicara, o viata cat de cat, a imaginatiei. Poate ai fotografii, Discovery, ajungi sa vezi alte locuri, alte lucruri, de departe. Nu-i chiar ca si cum ai fi acolo, dar macar poti sa-ti inchipui. Daca ai un pic de imaginatie, tot e ceva. Poate ai parinti, prieteni, rude, care vin sa te vada. Si tu poti sa-i vezi pe ei. Si tot ai ceva. Poate.

Poate citind, scriind, gandind ajungi, ca si salcamul din curte, sa te implinesti ca om, intr-o alta directie. Nu toti umblam, nici Hawking nu umbla, asta-i viata. Faci ce poti cu ce ai. Daca ai ceva.

Dar cu cat ai mai putin, cu atat ai mai multa nevoie. Ai nevoie de ajutor, si ai nevoie sa te apere ceilalti, pentru ca nu te poti apara singur. Ai nevoie de oameni, chiar daca ei n-au nevoie de tine.

Asa ceva e greu pentru oricine. Doare. De cate ori iti amintesti, doare, si de cate ori ti se aminteste, doare si mai tare.

Si intr-o buna zi, cineva vine si-ti scoate ochii, si asta nu intereseaza de fapt pe nimeni. Restul povestii, la fanita. Eu ma duc sa-mi pun ceva de baut.