Yankee Doodle Dandy

Hai sa va povestesc putin despre "Manifest Destiny". Manifest Destiny asta e convingerea ferma cu sclipiri de absolut da' nefundamentata pe nimic anume ca ii destinu' americanilor (bineinteles albi, si nu prea irlandezi, deci cum ar veni nemtalai de diverse extractii) sa raspindeasca minunile "civilizatiei" (asa cum o inteleg ei) de la tarm la tarm (adica de la Atlantic la Pacific. Pentru ca de ce ? Pentru ca e convenabila ca teorie, mai ales daca esti americanu' despre care-i vorba, si atunci ASA ESTE!

Hai sa va povestesc putin si despre "Rain follows the plow". Rain follows the plow asta e teoria ca in urma plugaririi solurilor virgine se schimba clima! Deci, daca vine plugaru' (credincios in Dumnezau si american de-ala verde - adica in context rosu-alb-albastru) si strica ecosistemu' original rezultatul nu va fi dezastrul cunoscut drept Dust Bowl, in care tot solu' cimpiei ajunge depozitat in ocean. Ci rezultatul va fi o schimbare permanenta a climei locale in sensu' ca va ploua mai mult. De ce ? Pentru ca e convenabila ca teorie, mai ales daca esti americanu' despre care-i vorba, si atunci ASA ESTE!

Noa, sunteti acum cit de cit inarmati pentru a purcede la o discutie despre Yankee Doodle Dandy asta, in particular numele unui filmⁱ da' mai in general simbolul unei culturi care are proprietatea rara ca-ti devine cu atit mai antipatica cu cit o cunosti mai bine. Tot prostu' care n-are habar ce-i aia Statele Unite crede (cu o convingere absolut americana) ca-s un lucru bun. Pe masura ce se informeaza credinta asta tot sufera pina intr-un final ajunge omu' sa se prinda ca dom'le, in doua vorbe spus Statele Unite astea sunt imparatia raului. Da' raului absolut si indiscutabil, regatul vorbei neaparat goale, tarimul formei fara nici un fond nu ca in realitate, da' macar in teorie, tara butoaielor gaurite care se rostogolesc cu mare tambalau in jos pe-un deal. Sunt pur si simplu tot ce nu-ti doresti sa fii si tot ce nu-ti doresti sa fie, insulta mai mare decit sa zici de ceva ca-i americanesc nu cre' ca se poate. Stiti groaza cu care intrebam in anii '80 ca "da-i romaneasca ?" si dispretu' cu care declaram ca "ii romaneasca" ? Alea-s nimic.

Da' sa trecem peste. Fetitaⁱⁱ are o eleganta rara, pacat ca nu s-a ales mare lucru de ea. Productia titulara e foarte reusita, toata gagicile alea scremindu-se ca Hurry up! Hurry up! Hurry up! Go! Go! Go! sunt chiar sexyⁱⁱⁱ, plus ca sparge obositele & prafuitele conventii ale timpului cit ce priveste comunicarea cu auditoriul. Faptul ca Fat Frumos pierde si-i dezamageste etc iarasi e minunat. Remarcabila si evolutia bietului square. In expresii stravechi, precum in "fair & square", precum si-n filmul asta inseamna de bine, e arhetipul perfectiunii. Ce-i square-i bun. Dupa Elvis si faimoasa lui zbatere de buci^iv square a devenit chestia aia de care vorbeste Mia Wallace^v, ca "don't be such a square". Adica de rau, de foarte rau, de banal, vechi si prafuit rau, de uncool rau, de bunici rau.

Chestia-i ca filmul reflecta destul de bine istoria pseudo-teatrului americanesc. George M. Cohan, "The man who owned Broadway" chiar a existat, si chiar a scris Over There. E drept ca nu-n drum ci pe tren (venind de New Rochelle) da' pina la urma... tot aia.

Pe mine unul m-a distrat Cagney. Adevaru-i ca suntem cam pe-o minte.

PS. Amuzant nepotismul la lucru aici, pe linga Jeanne Cagney (sora mai mica & dragutica a lu' actoru' principal) care prinde si ea o bucatica mai avem si sotul aceleiasi, William. Sa fie.

1. 1942, de Michael Curtiz cu James Cagney, Joan Leslie. [↩]
2. Patsy Parsons, in virsta de 11 ani atunci si cam la jumatatea carierei ei cinematografice. [↩]
3. Little rose petals! [↩]
4. The day that music died & was resurrected as Rock'n'Disco. [↩]
5. The niece of an old vaudevillian who taught her a million old jokes. [↩]