They Drive by Night
They Drive by Nighti e un film care merita vazut dintr-un motiv foarte solid : are sanse sa mai risipeasca din fantasmele pe care fiecare si le-a croit in ce priveste "cum ii in America". Problemele, aspiratiile, doleantele, alegerile si greselile eroilor filmului astuia sunt extraordinar de aproape de problemele, aspiratiile, alegerile si greselile romanului de zi cu zi. Sau cel putin erau, Romania e un foarte solid cincizeci de ani in urma SU, si pe cale de consecinta in ultima vreme traim un fel de anii 60 de criza asa. Da' prin '90, cind s-au format impresiile despre lume si viata a celor ce-s adulti astazi contextul romanesc era cam ca un fel de SU in 1940.
Citi tineri intreprinzatori cu o nevasta acasa careia nu vor sa-i faca copii pentru ca nu si-i pot inca permite cunoasteti ? Citi tipi care se straduiesc sa-si fie proprii sefi si pentru asta isi rup de la gura cunoasteti ? Cite afaceri mici care s-au prabusit dupa o lunga serie de dificultati depasite, chiar cinci minute dupa momentul la care pareau ca decoleaza cunoasteti ? A, toate astea-s experiente pe care le-ati trait nemijlocit, bucatele inca dureroase din pielea psihicului propriu. Cred. Cred, pentru ca Romania in anii '90 e exact egala cu SU din filmul asta.
Humphrey Bogart la inceput de cariera face un rol subtirel, se vad sclipirile viitorului monstru inspaimintator al competentei supreme dar aici e inegal, nesigur pe sine si ezitant. Un film instructiv sub aspectul asta, eu de exemplu imi amintesc foarte distinct un Traian Basescu absolut speriat intr-o vreme cind inca nu ajunsese primar, chestie care-i probabil inimaginabila pentru ai' de-or luat contact cu el direct presedinte. Lista ar putea de altfel continua da' mi se pare ca nu-i nevoie, ideea se intelege.
George Raft joaca bine un rol bun. Ida Lupino e insa surprinsa-n cel mai bun rol al carierei ei, cred. Stiti cum se spune ca Lucia di Lamermoor e cea mai grea partitura pentru orice soprana dat fiind ca tre' sa-nnebuneasca pe Il dolce suono. Ei, Ida Lupino innebuneste-n film, in fata camerei, nu-i o chestie simpla si-i iese excelent. Eu cred ca ea-i de vina! Ann Sheridan are o prezenta neconvingatoare, de garderobista transformata ad hoc in starleta. Replicile ar fi bune, se gasesc livrate prost si zimbetul perpetuu e cel putin stupid. Gale Page joaca bine femeia nesuferita, genul de proasta care se bucura ca si-o pierdut barbat-su o mina (dreapta) pentru ca in felul asta va sta mai mult cu ea acasa. Eu va sfatuiesc sa divortati de indata in caz de.
Si apropo de chestia cu mina dreapta, filmul e perfect opac sub aspectul asta pentru generatiile mai noi de pe ambele parti ale oceanului, da' sa stiti dragii mei ca si-n Romania socialista cit si-n Statele Unite democratico-capitaliste un barbat fara mina dreapta era in context incapabil sa munceasca, si fiind incapabil sa munceasca se gasea complet dezumanizat. Replica lui Bogart ca nici nu intelege de ce nu l-o lasat sa moara acolo nu e melodrama ieftina, e o foarte cinica dar si foarte corecta constatare de fapt. Alte vremuri, intrebati bunicii poate va stiu explica (si apropo de care chestie, asta nu-i un film de vazut cu fete, asta-i un film de vazut si-apoi discutat cu bunicii).
Distractie placuta.
———- 1940, de Raoul Walsh cu George Raft, Humphrey Bogart, Ida Lupino [↩]
