The Man with the Golden Arm
The Man with the Golden Armi e notabil cel putin sub aspectul documentarii evolutiei teoriilor despre "Schimbarea Climatica" cunoscuta si drept incalzire globala : un timuruc ciudat si desocializat explica el de ce nu se mai pot vina veverite-n parcuri.
Filmul vine dintr-o vreme indepartata pe cind oamenii mergeau cu autobuzul, neavind masini, si-si carau bagajele in spinare pina in bar, unde se intilneau cu prieteni de-ai lor care periau ciini suiti pe masa. In bar. Pentru ca aparent igiena nu era o problema-n vremea ceea, sau in tot cazul nu era o problema-n aceiasi termeni. Azi nu poti fuma-n baru-n care in 1955 iti puteai coafa ciinele. Progresul, deh, aceasta miraculoasa smegm-a lumii. Filmul vine din vremea cind americanii traiau in garsoniere, apartamente de-o camera, femeile se spalau la chiuveta, telefonul se afla pe hol, tencuiala uniform cazuta si-o bucata de brinza erau suficiente platforme pentru speranta. Filmul vine din vremea cind era si-acolo ca pe la noi (minus, bineinteles, o buna parte din figuri si impresii).
Galeria de personaje secundare e fascinanta, toti defectii, toate strimbele, toti bolnavii, sobolanii si ratatii, literalmente toti ciudatii. E un ceva ce nu se poate imagina cum nu se poate adecvat descrie, e un fel de Hiernoymus Bosch, de-un grotesc complet. Pe acest fundal drama intre o femeie vaitata si-o femeie foarte inteligenta (pe bune, scena din bar o consfiinteste drept singura capabila de metacognitie din tot filmu') se desfasoara amasurat cu zbaterile-ncolo si-ncoace ale unui copil de maxim 12 ani cu net free si probabil gheu de la gayromeo.
Sarpele (ca-i cu sarpe, e film de-ala faustic) e de-a dreptul corpolent iar seductia de-o secreta de-a dreptul corporala, e ceva balos si oarecum agregat intr-un fel de bila automotiva. Si din acest motiv, dar nu doar din acest motiv filmul e o excelenta radiografie a vietii narcomanului mediu. Narcomanului comun. Narcomanului next door.
Frank Sinatra nu stie sa joace, propriu spus. Ii lipsesc toate abilitatile care fac actorul asa cum i-ar lipsi unei masini farurile, spolerele, oglinzile si ce alte chestii mai are ea pe suprafata ei. Si totusi, chiar sub aceasta neinspirata cit si rizibila prezentare de "cutie de carton" totusi masina are un motor si se deplaseaza. In strafunduri s-ar putea preabine sa existe un actor ingropat in el pe-acolo, care se zbate sa iasa la lumina. Cel putin in scena-n care isi rateaza ocazia mult visata de-a cinta-n orchestra cu oamenii aia acolo de fata si pleaca mai ca-ti vine sa-i plingi de mila. Kim Novak e-o dulce.
V-as recomanda filmul asta, da' nu prea cred c-aveti nevoie. Doara in limba romana este Bucurenci, acopera ala nevoile. Ce mai conteaza ca-i un fel de pisswasser intirziat cu numa' juma' de secol si imitind heroina din guma de mestecat ? Doara asa-i perfect adecvat orizonturilor.
Ps. Look at how he dresses her.
———- 1955, de Otto Preminger cu Frank Sinatra, Kim Novak [↩]
