Sorin Lavric : infractorul, interlopul si celelalte.

Sorin Lavric scrie intr-un ziar prost niste chestii care-n cel mai bun caz nu-i fac cinste.

In discutie e fistichiul personaj Constantin Barbu (nu, nu fotbalistul, altul) care pare a considera despre sine ca-i un ce in filosofia romaneasca. Acest considerent nu ridica mari dificultati : obiectul fiind absent putem considera orice nimic drept o citime oricit de mare din el, sigur ca da. Eu de exemplu sunt jumatatea mare a dovezilor ca civilizatia lumii s-a nascut la sat (si anume un sat dac) la fel de bine cum Victor Pompa e un important doctor in drept roman. Cum nu exista nici dovezi ca civilizatia s-a prasit pe-aici mai mult decit exista doctori in drept romani sigur ca eu pot fi o parte oricit de mare a celei dintii si stimatul V. P. poa' fi oricit de important in cea de-a doua. Si pe urma inmultim totul cu zero.

Acelasi fistichiu personaj face, pe linga afirmatii din principiu neverificabile si deci la fel de corecte ca orice alta absurditate, si niste afirmatii de natura juridica si interes public, cum ca anume un oarecare alt mare mahar in inexistenta filosofie ar fi plagiat niste pagini de nu se stie exact unde nu se stie exact cum si asa mai departe. O aiureala, dar o aiureala de cu totul alta natura decit precedenta : asta din urma-i verificabila. Nu pot spune ca m-am ostenit s-o verific, da' cu siguranta nici isnaful filozof nu s-a ostenit s-o demonstreze. Ca vorba ceea, daca citesti Biblioteca din Alexandria (jud. Teleorman) in original "intelegi" ce zice dinsul si daca nu p-a-g-u-b-a t-a!

Fata cu acest intreg edificiu mai degraba comic, Sorin Lavric se apuca sa scrie un articol. Asta-i o chestie deosebit de gingasa : e mult - dar mult! - mai dificil sa tratezi o prostie fara sa te minjesti de ea decit e sa tratezi un lucru cuminte, si de-aia in scoli li se dau copiilor pe mina pe cit posibil cit mai putine prostii, sau macar cit mai putine prostii oarzane. Omului nu-i iese, si se minjeste :

Din ziarul „Ziua“ aflăm recent că dl Constantin Barbu ar fi „un nume greu în domeniul filozofiei“ (15 ianuarie 2008). Încerc să-mi amintesc cine e. Nu reuşesc. Întreb în dreapta şi în stânga. [...] Cartea de vizită a celor doi, mă informează amici binevoitori care îmi pun la dispoziţie presa craioveană, provine din lumea interlopă. Ion Spânu şi Constantin Barbu, reiese din articolele presei locale („Gazeta de Sud“, 17.11.1997, „Ediţie specială“, 13.06.2002), sunt doi camarazi care şi-au exersat aptitudinile în teritoriul predilect al faptelor de drept comun sau la limita lor.

E în regulă, îmi zic, totuşi, cu sau fără cazier, poate nasc şi la Craiova oameni, „nume grele ale filozofiei româneşti“.

[...]

În tot acest turnir al ponegririlor cu substrat politic, un lucru rămâne aiuritor: faptul că Roşca Stănescu nu s-a sfiit să se folosească de nişte indivizi a căror carte de vizită e cea pe care am văzut-o. Or, când te asociezi cu un infractor de drept comun şi cu un impostor cultural de anvergură, se cheamă că te mişti vădit pe terenul abjecţiei.

Problema aici e cam asa : daca eu ma apuc sa scriu ca Sorin Lavric e oaresce infractor procedez in felul urmator : incadrarea data de procurori faptei, data si locul unde s-a pronuntat sentinta de condamnare ramasa definitiva, de preferinta si daca-i cu putinta si numarul sentintei. Si numele judecatorilor. Si detalii din speta. Si asa mai departe, pentru ca-i o informatie importanta care trebuie tratata in conformitate cu ce este ea.

Daca un oarecare Constantin Barbu sau Bostantin Cnarbu sau in fine, nu conteaza, se apuca sa scrie ca Liiceanu e oaresce infractor, el procedeaza in felul urmator : spune ca ala e infractor. Si gata. A auzit de la prieteni binevoitori. I s-a soptit in somn de catre Supozitorul Sfint. I s-a revelat lui, in timp ce rememora volumele fotocopiate vizual din Biblioteca din Alexandria (jud. Teleorman). Si asa mai departe.

Mi se pare peste masura de trist ca intre aceste doua alternative Lavric si-o alege pe cea de-a doua. Asta este si-un bun exemplu de lucru prin care s-ar ilustra motivul pentru care am afirmat dinsus ca nu exista o filosofie romaneasca : pentru privitorul dezinteresat - ceea ce inseamna, apasat si subliniat, neinteresat sa se asocieze unei parti - nu poti distinge intre unii infractori si ceilalti infractori. Ca toti se comporta la fel. Si, ce-i inca mai ingrijorator, toti nutresc vadit convingerea sincera, infipta dupa toate aparentele pina-n cotorul fiintei lor, ca sunt indreptatiti sa procedeze astfel.

Chestia-i ca singurii indreptatiti sa procedeze astfel sunt in primul rind infractorii (sau in fine, aia care au un interes obscur in toata chestiunea) si mai apoi nebunii, ca niste unii complet liberi de orice constringere. Sa va citez din Eminescu ?