Repulsion

Repulsionⁱ e o productie apt numita astfel din tineretea unui violator de minore cu preocupari cinematografice.

Rolul principal e o pseudo-femeie absolut respingatoare, genul care invitata la masa "nu poate" si invitata la pub "nu stie", genul care pleaca fara sa raspunda si-si roade unghiile-n lift, genul complet inaderent la umor si-n general genul care n-are nici un motiv credibil sa se reproduca (sau macar sa mimeze procesul). Daca eram albine ar fi fost o lucratoare utila, da' cum nu suntem albine nu-i nimic (ci va creste pisici si va hrani ciini vagabonzi la batrinete).

Polanski are o obsesie ridicola cu chiuvetele, daca nu se pisa careva-n ele atunci neaparat tre' sa-si spele o fata picioarele sau in tot cazul, ai zice ca-n copilarie dormea intr-un patut in forma de chiuveta visind sa fie patron la fabrica de chiuvete cit si chiuvetagiu-sef. Imprejurarea pune intr-o dubioasa lumina obiceiurile igienice frantuzesti, cel putin mie unuia intrebarea "cam in ce conditii poate o pizda sa aiba nevoie sa-si spele doar picioarele da' nu si labiile" nu-mi da pace. Asta admitind ca se spala si pe stingul, bineinteles.

Altfel filmul descrie ticnirea progresiva a unei blondine adolescente (in care sens e exact paralelul Chiriasului - aici vorbim de-o fata acolo de-un barbat, aici avem schizofrenie acolo paranoia, ambele deliranta dar aceea foarte bogata, histrionica, cu fabulatii identitare pe numeroase planuri in timp ce aceasta mai degraba catatonica). Se gaseste foarte fin surprinsa problema schizofreniei : erodarea automatismelor sociale (mai propriu spus erodarea punctelor de contact ale sinelui cu automatismele).

Nu stiu daca ati observat ca mare parte din existenta vi se desfasoara automat, incuiati usa dar nu stiti cind, satisfaceti sarcina X la serviciu dar nu va amintiti cum, faceti patul dar n-ati putea sa va retrasati constient miscarile chiar daca pernele sunt lovite cu aceleasi miscari si sfirsesc in acelasi loc zi de zi de ani de zile.

Aceste automatisme sunt foarte utile pentru ca economisesc efort intelectual, si-n viata foarte foarte complexa pe care-o duce omul contemporan ele sunt pur si simplu indispensabile. Invocarea lor este aproape intotdeauna subconstienta, si daca subconstientul isi pierde ancorele, pointerii, gestul magic care le initiaza individul se gaseste suspendat intr-o existenta cu care nu mai poate interactiona pentru ca si-a pierdut interfata. De-aici si catatonia schizofrenului, izolarea lui. Practic vorbind e un om ratacit pe-o insula care are tot mai putine poduri catre lume. Prin biziit de muste (care se hranesc pe-un iepure pe care nu l-a mai stiut nici gati, nici pune inapoi in frigider), fata se chinuie sa raspunda la telefon dar... nu mai stie cum.

Boala se gaseste reconstruita mult mai complet decit aceasta reteta simpla, scheletica. Apar fenomene de transfer (sunetele satisfactiei sexuale ale surorii devin, in absenta ei, misteriosi pasi barbatesti), atacuri de panica oarba (fata sare din masina-n plin trafic aproape provocind un accident) si asa mai departe.

Filmul prezinta cu alte cuvinte interes clinic, nu este o pelicula cinematografica in sensul propriu, e o foarte reusita si foarte eleganta pelicula documentara, un bun ajutor pentru masteranzi in psihiatrie clinica. Ca atare nu prea aveti de ce s-o priviti, afara de cazul ca doriti sa faceti misto de-o adolescenta blonda cu probleme grave. Cel putin scena cu tinarul fante incercind sa "gaseasca cuvintele adecvate care i se tot invirt in cap" pentru a o seduce e de-un comic monstruos (si-o proba excelenta pentru homosexualitatea regizorului).

1. 1965, de Roman Polanski cu Catherine Deneuve [↩]