Profetul meu si fascinantele lui profetii

Ți-aduci aminte, cititorule, de frumoasa poveste bătrână? Un socru avea doi gineri, unul cărămidar și altul zarzavagiu. Fetele moșneagului se rugau la Dumnezeu — una, să plouă din destul, ca să la crească mari zarzavaturile, alta, să fie secetă, ca să li se zbicească mai degrabă cărămizile. „Două sunteți într-o casă, a zis bătrânul, și nu vă mai poate Dumnezeu împăca!" Așa e lumea noastră, ca fetele acelea, peste putință de împăcat, pentru că are deodată nevoi diametral opuse: câștigul și mulțumirea unuia este paguba si contrariarea altuia.

Iată minunata invenție a tiparului.

Ce n-ar putea spune un retor, un poet despre binefacerile descoperirii lui Gutenberg? Dar ea a dat umanității oarbe lumina ochilor! dar ea a rupt lanțurile sclaviei! ea a ridicat din uitarea și părăsirea seculară seminții ce păreau blestemate la vecinic întuneric și nenoroc, chemându-le la dignitatea vieții istorice! ea a îmblânzit fiarele pustiilor! ea a consfințit Libertatea, Egalitatea și Fraternitatea! ea a întronat și apără drepturile sfinte ale omenirii și ale omului! Mă rog, ce n-a făcut?

Dar eu nu sunt nici retor, nici poet, ca să m-aprinz așa, din chiar senin, de entuziasm pentru invenția tiparului, și spun d-a dreptul, fară nevoie de punte de exclamație, că ea a fost un mare noroc pe de o parte, dar pe de alta și o mare pagubă. Acestei invenții, e adevărat, îi datorim o însemnată parte a progresului material, prin dezvoltarea științei, prin împrăștiarea multiplă și repede a cunoștințelor pozitive; dar tot așa de adevărat este că pe calea artei literelor, invenția tiparului nu numai că n-a făcut vreun mare bine, dar a făcut chiar serioasă stricăciune. Iată cele două fete așa de greu de împăcat ale moșneagului: a plouat din belșug — castraveții uneia au crescut mari și frumoși, dar s-au fleșcăit cărămizile celeilalte.

Invenția tiparului a dat naștere unei colosale erori, anume: a făcut pe oameni să crează că literatura este o lucrare de utilitate pipăită, că arta literelor este o necesitate imediată pentru societatea umană, că este menită să aducă foloase imediate, practice și pozitive.ⁱ

Așa, s-a confundat cântecul fără folos cu o rețetă de leac sigur, s-a confundat floarea inutilă cu rodul util. Toată lumea s-a pus cu furie pe cultura florilor; n-a rămas palmac de pământ neînflorit, și turma omenească, dând năvală în vasta livede, s-a apucat să pască cu nesațiu la flori — flori, flori și iar flori.

Așa, nu se mai știe astăzi deosebi floare de floare; toate sunt bune de păscut: laptele-cucului, ca și rara floare a alunului, trandafirul de Siras, ca și floarea scaietului de pe marginea drumului. Și nu e gură care, rumegându-și ce a păscut, să nu aibă mica sa exclamație de mulțumire ori de dezaprobare, în orice caz de afirmare a competenții, sensibilității și autorității gustului său personal... Asta-i bună! excelentă! îmi place! asta n-o înțeleg! asta nu are gustul destul de picant! Asta trebuia mai coaptă! asta e veștedă! asta e numai pârguită!

Și asta se cheamă vastitatea literaturii moderne și popularizarea artei literelor; toți o cultivă, toți o pasc, toți o rumegă.

Așa, s-au născut stilurile infinite, și școlile, și autoritățile, și curentele, și modele, și reputațiile. Așa, precum se zicea odinioară că, pe fața pământului, nu e o clipă fără o moarte și fără o naștere, putem zice astăzi că nu e o clipă fără născutul a două flori și păscutul a trei.

Din vârful munților și până-n fundul văilor, sfârâie roatele tipografiilor fără minută de odihnă, vărsând clăi de flori pentru turma rumegătoare, și tot nu-i pot birui teribila poftă de mâncare, cu atât mai nepotolită cu cât procesul digestiunii este mai zadarnic și mai fără folos de hrană: o simplă iritare de funcțiuni fiziologice fără urmă de câștig pentru organism — sacâz morfolit și murdărit degeaba în bale.

De aci, rezultă apoi că florile rare, cari trebuiau să înfrumusețeze livedea, se pierd înăbușite în belșugul vast al buruienilor, cari trebuiau plivite și distruse. De aci, rezultă că atunci când vrei o floare, de la care, ca om cuminte, ceri ce poate să-ți dea floarea, frumusețe si miros, iar nu gust și hrană, trebuie să te-ntorci la câteva glastre vechi de-acasă; în livede e foarte greu, dacă nu chiar imposibil, să găsești ce-ți trebuie.

„Coetera desiderantur", astea sunt cuvintele cari țin loc de „sfârșit" după ultima fraza neisprăvită a operei clasice, ce ne-a rămas, din nenorocire, trunchiată. Coetera desiderantur! precum se doresc brațele pierdute ale Venerii, precum se dorește restul grupului. Unde e tânărul și ușuratecul Paris? unde e nobilul braț care primea mărul? unde o fi coetera acelea, magistrala încheiare a lui Tacit?

– A! vezi? tiparul! Daca ar fi fost tiparul, îmi zice cineva, nu ai mai dori-o, pentru că ai avea-o.

– Ba nu, răspunz eu; deloc.

Fără tipar, am avut-o, o am măcar până la coetera desiderantur, și mă mulțumesc cu atâta, cu tot regretul pentru cele pierdute. Dar dacă era tiparul, o pierdeam toată: floarea se pierdea, cufundată pentru vecie în vastul noian al buruienilor. N-am încredere în judecata mea până într-atâta, și cu atât mai puțin în a altora, încât să crez că, dintr-un ocean imens de buruieni, mi-ar putea denunța o floare nobilă înecată în umbra deasă.

Așa, încă o dată, rezultatele tiparului pe calea practică și utilă sunt incontestabil fericite; pe calea frumoaselor litere, însă, ele sunt nenorocite: pe calea dântâi ne ajută să găsim la sigur; pe cea d-a doua ne face desigur să pierdem.

Noa spuneti voi, dragii mei. A trebuit sa apara in lume Internetul ca sa se prinda toata putoimea cu pretentii la intelectualitate de-o cititi voi ca scrie in limba engleza pe care intimplator ati invatat-o privind la Dallas si jucind Doom si deci e usor. Uite ca omul asta se prinsese cam cu o suta de ani mai inainte, si arata clar, limpede si lamurit problema, fara poticnire.

Este, maxima confirmare perversa, ca voi credeti ca ati citit si sunteti familiari cu Caragiale, cit si oameni fini si intelectuali da' nu citiseti niciodata pina astazi bucata asta, tocmai si exact pentru motivul reliefat de al ei profetic autor : ca anume a fost inecata-ntr-o mare de cacat expandat ?

Noa spuneti, dragilor. Acum ce facem ?

1. Adica, in termeni moderni : inventia tiparului si modelele pe care le-a puit pe lume au dus la aberatiile cu "plagiatul", cu "publish or perish" niste aiureli nu ca ortogonale culturii dar de-a dreptul antagonice ei. In particular ideea ca intre doi invatati ala de-o publicat mai multe carti e mai invatat e un ce atit de tembel cit nici nu se poate pune-n cuvinte. [↩]