Pica

Sunday, 17 June, Year 4 d.Tr. | Author: Mircea Popescu

Stiti ca cele mai bune pizde-s damele de pica ? Titoase si cu ochi verzi, de unde si expresia "frumoasa de pica". Mnoa, da' nu despre asta voiam sa va povestesc, ci despre boala cu acelasi nume care-n buna traditie a tembelismului asa-zisilor lingvisti romani - sugeti pula, ciorogirlelor - nu se regaseste in asa-zisul dictionar al limbii romane publicat de ei. Uite, hai sa citam :

PICÁ1, pic, vb. I. 1. Intranz. (Înv. și pop.) A cădea de la o oarecare înălțime. ◊ Expr. (Fam.) A pica (sau a fi picat) (ca) din cer (sau din lună, din nori, din stele) = a) a veni pe neașteptate; b) a fi dezorientat, a nu ști ce să facă. A pica cerul pe cineva = a) a se simți foarte rușinat; b) a rămâne uimit, a fi surprins de ceva. ♦ A se desprinde, a se desface dintr-un tot, dintr-un ansamblu (căzând jos, pierzându-se etc.). ♦ (Fam.; despre îmbrăcăminte) A nu se mai ține (pe corp) (din cauza dimensiunilor exagerate); p. ext. a fi numai zdrențe. ♦ (Despre ființe) A-și pierde poziția verticală (căzând la pământ); a se prăbuși, a se răsturna, a se prăvăli. ◊ Expr. A pica de somn (sau de oboseală) = a fi foarte obosit. A pica în genunchi (înaintea cuiva) = a cădea în genunchi (pentru a ruga, a implora, a solicita etc.). Frumos (sau frumușel) de pică = foarte frumos, neînchipuit de frumos. ♦ (Despre clădiri) A se dărâma, a se surpa, a se nărui. ♦ Fig. A muri (în luptă). ♦ Fig. (Fam.) A nu reuși la un examen, la un concurs etc. ◊ Tranz. Profesorul l-a picat la examen. 2. Tranz. (Înv. și pop.) A face să cadă în picături (un lichid, o materie topită). ◊ Expr. Să-l (sau să mă, să ne etc.) pici cu ceară (sau cu lumânarea) = orice ai face, pentru nimic în lume, cu nici un preț, nicidecum. ♦ Intranz. A cădea în picături; spec. (impers.) (sens curent) a ploua ușor, cu stropi rări. ♦ Refl., intranz., și tranz. A (se) păta, a (se) murdări cu ceva. 3. Intranz. (Fam.) A intra în posesiunea unui lucru, a dobândi ceva în mod întâmplător; a câștiga ceva (în mod ocazional sau ilicit). ◊ Expr. A pica în mâna (sau în palma, în mâinile) cuiva = a ajunge în puterea, la discreția cuiva. 4. Intranz. (Fam.) A sosi pe neașteptate; a se ivi, a apărea. 5. Intranz. (Înv. și pop.) A cădea în..., a da în..., a fi cuprins de... ♦ (Pop.; despre zile, evenimente etc.) A se nimeri la o anumită dată; a cădea, a fi. 6. Tranz. (Pop.) A lovi, a atinge pe cineva (țintindu-l cu ceva). – Din pic1.

Deci toate prostiile mai putin ce ne intereseaza. CA DE OBICEI.

Altfel, pica este o boala de nervi care consta-n ingurgitarea de obiecte nehranitoare despre care subiectul stie sau in mod obisnuit ar fi de asteptat sa stie ca nu-s hranitoare. In general apare-n schizofrenie, autism si diverse alte tulburari relativ grave (zicem noi, din punctul nostru ingust si subiectiv de vedere de oameni sanatosi la cap) ale functionarii bibilicii. Si-acum, fraza care m-a facut sa scriu acest articol :

It is seen particularly in pregnant women, small children, and those with developmental disabilities.

Adica in limba romana : se observa cu osebire la femeile gravide, copiii mici si cei cu retard mental.

Ati inteles voi, fratii mei albi, care-i lista indivizilor sonati ? 1. Femeile la zenitul feminitatii lor, cind is gravide adica ; 2. Toti indivizii la nadirul individualitatii lor, cind is copii mici adica si-n rest 3. Retarzii.

Astea sunt. Mai aveti ceva de adaugat ?

Comments feed : RSS 2.0. Leave your own comment below, or send a trackback.

23 Responses

  1. Imi plac concluzile tale fratele meu nigger.

    Nuca aici nu exista. Ii batem pana lesina si se dezvata. Copil anal alea alea.

  2. Mircea Popescu`s avatar
    2
    Mircea Popescu 
    Sunday, 17 June 2012

    Tu zi cu musca bwey :D

  3. Nici nu mai retin ce cacat vroiai.

  4. Mircea Popescu`s avatar
    4
    Mircea Popescu 
    Sunday, 17 June 2012

    "Voiai" ba, innecatule.

  5. Eu vreau, eu vroiam. E logic.

    Want, wanted.

    Quiero, queria.

    Wollt, wollten.

    Sigur ca astia e prosti, si cum e prosti o sa facem ca francezii cois.

    De la je veux, la je voulais. Si ca italienii: voglio, volevo.

    Pentru ca limba nu trebuie sa aiba sens logic ci sa nuntelegem, ci sane certam.

    Cutotii egal.

  6. Mircea Popescu`s avatar
    6
    Mircea Popescu 
    Sunday, 17 June 2012

    Eu vreau, eu vream, eu voi(esc) eu voiam. Alege-ti unul.

    Restul sunt timpenii de-ale tale.

  7. vroiam

    e simplu. vream suna aiurea. nu inteleg de ce sa pierd r-ul.

  8. Cacat sunt doua verbe separate care suna asemanator. Vreau, vream, vrusem care-i latinesc si a voi slavon cu voiam, voisem.

    Pula.

  9. @ Mircea Popescu: Eu zic ca rastalmacesti un pic lucrurile! :-)

    Nu ca n-as fi zambit mult la lectura articolului indicat! Parca as fi citit script-ul unui documentar de popularizarea stiintei de pe Discovery... sau ceva de genul "stiinta pe intelesul tuturor"...altfel, destul de muncit articolul si bogat si relativ actual documentat!

    Da' nu-mi pare ca pune semnul egal intre trimiterea catre patologic (schizofrenia, autismul, retardul s.a.) si "categoriile" particulare mai sus-citate (copiii, femeile insarcinate, pluricarentatii din varii motive ori alte categorii asemenea)

    Altfel, da, sunt de acord ca picii :-), atunci cand sunt mici, sunt indivizi aflati la nadirul individualitatii lor. Cum si gravidia, de altfel, e un moment particular cu o incarcatura simbolica aparte in viata oricarei femei care se constientizeaza pregnant pe sine.

    Am vazut si eu studii destul de recente, unele dintre ele traduse si in romana si asimilate de literatura medicala, care trateaza cumva graviditatea si copilaria ca fiind doua stari particulare care il plaseaza pe individ pe un camp al manifestarilor extrem de fragil, ceva similar unui teren de denaturare al realitatii, chestiune, fireste, frecvent intalnita in bolile psihice, bunaoara.

    Dar acestea despre care fac vorbire mai sus erau, evident, lucrari de psihologie ori de psihiatrie, care nu integrau in context - limitata si limitativa cum e medicina timpurilor noastre! - aspecte ce tin de fiziologia unor astfel de grupe particulare, care sunt expuse mai usor multiplelor carente in alimentatie (cum, de altfel, este prezentat, fugar, ca argumentatie, in articolul indicat de tine: sunt situatii in care insasi lipsa din alimentatie a unor vitamine sau minerale, fapt perfect posibil la copil sau femeia insarcinata, dat fiind necesarul biologic mare caracteristic etapei in care se afla, il imping pe subiect catre a ingera pamant, var, tencuiala de pe ziduri, sapun sau mai stiu eu ce altceva...Chestiuni diferite, fireste, de nevoia copilului de a introduce mai orice in gura in perioada lui de "tatonare" a lumii)

    Dar nu zice nici articolul ca sunt la fel cele doua categorii sus-citate cu cei considerati patologici, nu.

    Sigur ca o atentie speciala ar merita acordata, in context, si patologicilor, caci si aici imi pare ca, la o analiza cu perspectiva de-focusata de pe normalitatea statistica, pot rezulta multe observatii / concluzii interesante. Nu cunosc personal foarte multe cazuri de tulburare de spectru autist, nu sunt psihiatru, nici psiholog, dar stiu totusi vreo 3 sau 4 asupra carora m-am aplecat din ratiuni personale si pot depune marturie ca si autismul poate fi, in unele cazuri particulare, fireste, un soi de nadir al "ingeniozitatii creative" a unor indivizi care dispun de insule de genialitate - cum sunt ele apelate de specialisti - dar care actioneaza intens resorturi de extrema inadaptare sociala.

    Din perspectiva aceasta, ma gandesc, orice comportament isi poate capata o explicatie a lui, care, rupandu-l dintr-un anume context si repozitionandu-l intr-un cu totul altul, sa-l justifice: ca forma de manifestare a unui protest, ca forma de manifestare a unei stari de doliu afectiv, ca forma de manifestare a unui refuz vehement, ca forma de manifestare a unei nevoi reprimate educational sau neimplinite din alte motive bla bla...

    Asa ca, Mircea, n-as crede ca-i lista indivizilor sonati acolo, ci mai degraba un soi de recensamant al unor..."nevoiasi".

  10. Mircea Popescu`s avatar
    10
    Mircea Popescu 
    Monday, 18 June 2012

    Pai sigur ca rastalmacesc, io cam cu asta ma ocup.

    E bine c-ai prins-o pe aia cu picii :D Noa acuma oare de unde vine etimologic, piciul ? Este citu-i de incurcata doxa asta ?

    "se constientizeaza pregnant pe sine" :D hai ca ai verb, daca insisti pe directia asta vei putea ajunge autoare de umor (ai observat ca limba romana nu are nici o singura autoare de umor ?).

    De fapt am trisat in definitia bolii respective (si nu m-ai prins) pentru ca am definit-o principial gresit dupa manifestarea pacientului in loc s-o definesc dupa patologie, cum e neaparat si fara exceptii cazul. Pica nu consta, cum am zis eu, in aia ca ingurgiteaza chestii nehranitoare despre care ar trebui sa stie ca-s nehranitoare, ci in aia ca stomacul e impiedicat in functionarea lui normala de incluzii masive si numeroase, ajunse acolo la momente diferite prin inghitire voluntara. Adica, nu faptu' ca inghiti var e problema, ci faptu' ca ai un kil juma' de calcedonie-n stomac e problema. Nu ca inghiti cuie e problema, ci ca ai in tine optzeci si sapte de cuie diverse plus niste suruburi si-o cheie franceza. Si da, psiho-alea nu sunt stiinte cum nu-s nici medicina.

    Altfel articolul nu zice ca-s la fel, da' din moment ce stau impreuna ? Femeia ce sta cu prostu' cica-i proasta, ai auzit teoria ? Cica daca stai cu ei da' stai numa' sa-ti citez : "sedea printre smecheri si devenise unul dintre ei".

    Pentru conformitate : zenitul e punctul la care verticala locului se intersecteaza cu bolta cereasca. E deci "virful cerului" pentru pozitia observatorului (admitind reprezentarea sferica a Universului, ceru-i de fapt interiorul unei bile). Nadirul e fix diametral acestui punct, cum ar veni pe la chinezi pe undeva, cel mai jos posibil.

    Nu pot sa existe resorturi de "inadaptare sociala". Resorturile sunt numaidecit de ceva pozitiv (tot asa cum nu exista "cauze ale falimentului", expresia-i o absurditate, cauza falimentului e aceeasi peste tot si-universala, doar ca la firmele ce nu dau faliment ceva o suprima si da, asta inseamna ca a vorbi de "cauza mortii" e oarecum amuzant - lipsa cauzelor vietii, ce altceva ar putea fi "cauza" mortii ?).

    Cam asta-i argumentul feminismului din toate timpurile, nu dati ca nu suntem sonate, numa' sarace. Lipsite. Alea.

  11. @ Mircea Popescu: Buna dimineata!

    Chestiunea cu "constientizarea pregnanta" fuse aproape involuntara - adica pur si simplu asa mi-o venit sa scriu, fara sa fi cujetat daca-i adecvat au ba -, asa ca, daca o sa ajung autoare de umor, o sa fie inca si mai grav: oi fi autoare de umor involuntar, ceea ce...:-)))

    Da, am sesizat si eu ca nu prea sunt, in general, nu doar in limba romana, autoare de umor de calitate.

    Poate ca, in parte, ceva din ce ati discutat Alex si cu tine (acolo unde doara numaidecat discutati, pai ce-i aicea!) explica si de ce nu avem autoare de umor...oricum ar fi, mi-a placut ce ati discutat, e adanci chestiunile luate in tarbaca, numaidecat sa continuati, zic!

    Nu ca nu te-am prins ca ai trisat, ci ca am ocolit subiectul, pentru ca oricum erau atat de haotic expuse lucrurile in articolul catre care tu faceai trimitere si atat de fara sistem prezentate incat erau deschise din start mai multe coridoare de discutie. Eu am intrat, cam la intamplare, e drept, pe unul dintre ele. Si stiu si cam care-i motivul: la o prima lectura, m-a iritat foarte tare felul in care articolul original puncta cu obstinatie ca astfel de obiceiuri sunt neigienice...si iar si iara, peste cateva randuri...da, un soi de aspiratie din asta a occidentalului catre o viata "aseptica"...si atunci am simtit imediat imboldul sa zic ca da, OK, ingurgiteaza aia mai stiu eu ce mizerii, dar o fac, in parte macar, din niste cauze carentiale anume (mai cu seama atunci cand vorbim de copii si de..."pregnante" :-) )

    Pe fond, sigur ca am gresit, pentru ca intr-o discutie de genul acesta se pleaca, firesc, de la o definitie cat mai corecta a chestiunii abordate.

    Asta cu "femeia care sta cu prostul" n-am stiut-o, dar mi-oi lua ceva timp de gandire sa cuget asupra ei :-). Cealalta, cu smecherii, imi pare mult mai plauzibila, si nu pentru ca ar fi numaidecat firesc sa fie asa (in fond, e exact acelasi rationament ca in cazul femeii care sta cu prostul, nu?!), ci pentru ca asta e, regretabil cumva, parte din cotidianul nostru...In practica, insa, eu cunosc ceva femei care stau cu niste prosti si care nu-s proaste deloc, cum si niscaiva oameni care stau langa niste smecheri, da' n-au devenit smecheri, insa primele is mai numeroase decat cei din urma...

    Am gresit cu nadirul, si am gresit pe mana mea, pentru ca stiam foarte bine ce-i nadirul, stiam din liceu, de cand cu fizicile, dar si cu poezia lui Ion Barbu (aia cu "nadir latent, poetul..." - Joc secund) si cu toate astea m-am lasat confiscata de scris si am comis-o. In mintea mea, cel putin, copilaria e, intr-un fel, un apogeu al individualitatii, caci ulterior intervine educatia, cea care altereaza sinele.

    Da, ai dreptate cat ce priveste resorturile.

    Cand ziceam "nevoiasi" nu ma refeream la genul acesta de argumente ale feminismului, catre care, spre o pilda, eu nu inclin deloc. Dar da, in contextul dat, se prea poate sa fi fost o formulare destul de nefericita.

  12. Mircea Popescu`s avatar
    12
    Mircea Popescu 
    Tuesday, 19 June 2012

    E, n-or fi proaste. Poate ca mimeaza inteligenta deosebit de convingator. Ce te face pe tine sa suspectezi ca nu-s proaste ?

    Tocmai aia-i si miza discutiei acolo, dat fiind ca se poa' sustine despre copilarie si ca-i apogeu si ca-i punct minim al individualitatii, functie de cum intelegi individualitatea ceea. Iar eu presupun ca pe cit intelegerea individualitatii e mai grosolana, pe atit copilaria pare mai apogiastica si reciproc.

  13. Stiu si eu ce sa zic?! Daca discutam pe cazuri concrete, trivializam un pic si nici n-ar fi prea corecta abordarea din punctul de vedere al unei dezbateri pe tema.

    Mimeaza inteligenta deosebit de convingator?! Tot ce se poate, nu am argumente sa zic: hotarat nu! Oricum ar fi, am zambit la asta...imi pare uneori ca descrii femeia ca pe un..."alien": ba ii vrednica sa mimeze orice (de la orgasm pana la inteligenta :-) ), ba-i o chestie satisfacatoare asa, in general, iar daca-i minim educata beneficiul aista se poate chiar intinde pe ani muuuulti, ba ii naravasa foarte s-atunci trebuie batuta bine si tinuta-nchisa in beci :-) Toate astea si inca multe altele converg catre o chestie pe care adesea o auzeam si in copilarie, in satucul bunicilor mei materni, cum ca "femeia nu-i om", adica.

    Acuma...prima intrebare care-mi vine in minte ii ca daca ii vrednica sa mimeze inteligenta asa de convingator, atuncea n-am putea, fara a-i face concesii prea mari, fireste, s-o socotim inteligenta de-a binelea?! Hm?! Sau...daca ala ce sta in preajma smecherilor ii apt sa mimeze smecheria, da' face asta fie in baza unui mimetism anume, fie chiar in baza "intelighentiei" cu care ii inzestrat, cum ii trecem asta: drept inteligenta (capacitate de a se adapta la mediu, eventual) ori drept smecherie? In fine, complicate e caile Domnului si larga este poarta care duce la pieire!

    Nu stiu exact ce intelegi cand zici "intelegere grosolana". Daca te referi la a privi fenomenul in sine de la o oarecare distanta si fara a-i lua in analiza toate detaliile manifestarii sale, atuncea da, sigur ca-i apogiastica daca o privesti de la distanta si pierde mult din aceasta dimensiune daca o analizezi sub lupa. Nu ma refeream, oricum, la perceptia ei "magica", idealizanta, nostalgica (sau cum altfel i-am mai putea spune) Imi amintesc, bunaoara, inclusiv cat de mult imi doream uneori sa cresc, sa fiu mare, sa am aceleasi drepturi ca si adultii (caci indatoririle nu prea le luam atunci in calcul...) Sigur ca-i si o varsta a viziunilor fragmentate, a incompletei asumari ori a cruzimilor de varii feluri si forme de manifestare...Insa din punctul de vedere al manifestarii plenare a eu-ului (chiar despotic fiind el!), e perioada neatinsa (pana la un punct, cel putin)de influente nivelatoare. Nu stiu daca gandesc drept au ba, dar eu la asta ma refeream anume: in perceptia mea, copilaria se termina acolo unde incepe ceea ce socotim a fi "succesul integrator in societate", devenirea omului intru "fiinta sociala" (ce dracu' o fi insemnand si asta anume?!) Io chiar vreau sa cred ca la asta s-o fi gandit si Brancusi cand a dat-o pe aceea cu copilaria: ca in momentul in care am incetat sa opunem o minima rezistenta (y compris creativa) la trecerea peste noi a tavalugului nivelator, atunci, din punctul de vedere al insemnatatii noastre individuale in raport cu lumea (adica, altfel spus, din punctul de vedere a ceea ce noi, ca individ, putem oferi lumii nou-nout, venit din noi insine, ca rezultat al "unicitatii" si "irepetabilitatii" noastre) putem fi socotiti morti (adica irelevanti, cumva) Cel putin cam asa imi talmacesc eu pentru mine toate astea...

  14. Mircea Popescu`s avatar
    14
    Mircea Popescu 
    Tuesday, 19 June 2012

    Pai nici nu-i om, e oama.

    Distinctia e asa : atita timp cit omul are o intelegere grosolana a individualitatii (whatever, I do what i want! A, B) slabiciunea, disfunctia sau la rigoare lipsa completa a supraeului ori cum doresti sa numesti instanta respectiva va rezona cu maxima libertate si deci maxima individualitate, lasind la o parte (din lipsa capacitatii de-a le reprezenta si intelege) dezavantajele accesului. Ca tu ca maimutoi nu poti intra pe orice usa, si deci nu esti individ deloc dintr-o larga paleta de perspective.

    Odata ce omul incepe sa inteleaga individualitatea sa proprie ceva mai subtil si mai ales odata ce invata cum se foloseste si la ce servese supraeul ala (ca-i si el un mecanism cu o functie si-un rol, nimic mai mult) dintr-o data putem vorbi de individuatie-n sens propriu, supraomul nitschean, ala stapin pe propriul destin si care secreta istoria cum s-ar basi.

    Si-atunci iata.

    Pentru ca evolutia spre maturitate nu inseamna "integrare in societate" decit pentru albine. Pentru matci inseamna creerea de societati, si oricit si oricum ar parea larva drept "individualitate suprema" asa ceva ii neaparat o privire de albina in sensul de lucratoare, nu in sensul de specie.

  15. @ Mircea Popescu: In intentia mea, cel putin, n-a fost sa zic ca evolutia spre maturitate inseamna integrarea sociala. Am reluat, dupa ce am citit raspunsul tau, cele scrise de mine si e posibil ca asa sa se inteleaga de acolo...chestie care poate pleda serios pentru aceea ca in drumul intre mop si carucior femeile isi pierd o parte macar din minti si mult din capacitatea de a nuanta o idee.

    Nu mi-a fost niciodata prea simpatic Nietzsche si nici teoriile sale despre supraom. Am parcurs si, zic eu, am inteles abia acum distinctia pe care o faceai mai sus intre intelegerea grosolana si intelegerea la nivel de subtilitate. E drept ceea ce spui acolo.

    Si pentru ca tot te-ai aratat dispus sa ma iei in seama, la fel cum Wilhelm pe cele doua "agitatoare" :-), sa incerc sa ma justific coerent pana la capatul rationamentului meu care, zic, nu opunea copilariei integrarea sociala. Intuind, pesemne, ca nu-s apta sa nuantez intrutotul ceea ce gandeam, am cautat refugiu in exemplul cu trimitere la zisele lui Brancusi, cu care am incercat sa-mi sustin o parte din argumentatie. Am vorbit acolo, mai sus, de influenta nivelatoare si de rezistenta pe care copilul o opune, in principiu, la tavalugul nivelator. Si am scris ca ea, copilaria, se termina nu in punctul unde incepe maturitatea (caci n-am facut referire la maturizare ca atare in text), ci in punctul in care se produce asimilarea / integrarea in societate, in punctul, adica, in care copilul inceteaza sa mai opuna rezistenta la trecerea peste el a tavalugului nivelator (al expectantelor sociale, bunaoara).

    Eu nu cred ca maturitatea si copilaria sunt doua etape care se succed numaidecat, intr-o inlantuire fireasca. Copilariei ii urmeaza sfarsitul copilariei, iar maturitatea intervine in momentul in care s-a sfarsit cu imaturitatea. Doar asa pot construi opozitii intre notiunile astea. Cum nici maturitatea nu-i momentul neaparat al integrarii cuiva (cu succes) in societate. A spune ca maturizarea e procesul de inregimentare disciplinata in societate e ca si cum ai vorbi despre o forma de alienare. Si sigur ca lucrurile astea doua nu-s perfect superpozabile decat daca esti o...albina, cum zici tu acolo. Ori daca esti, in termenii discutiei tale cu Alex, un Casanova membru cu acte in regula in Societatea Casanovilor si platitor de cotizatie, care insa nu poate ori nu stie fute, da'-n rest tatatat la fel...:-)

    Sfarsitul copilariei eu il vad insa ca pe o abdicare. La asta ma refeream, cel putin in mintea mea, cand ziceam de succesul integrator, doar ca poate ca n-am scris acolo corect "integrator in societate", caci nu-i vorba neaparat despre asta, daca e sa ma gandesc mai cu atentie...

    Evolutia spre maturitate, in termenii succesiunii varstelor, ar fi cumva echivalenta cu adolescenta, caci adolescenta e o stare careia procesul curgator al evolutiei in sine i se potriveste manusa. Copilaria e mai mult varsta manifestarilor plenare, tocmai pentru aceea ca-i lipsesc capacitatile de reprezentare si intelegere necesare pentru a fi introspect ori profund analitic, bunaoara.

    Dar nici privind asa lucrurile maturizarea nu-i musai suprapusa momentului integrarii in societate, caci n-are legatura cu asta. De altfel, am mai opinat asupra acestui subiect parca cand cu articolul acela cu "maturizarea ca pretext pentru infrangere".

    Si apoi, revenind un pic cu discutia la Nietzsche, noi discutam de fapt despre copilaria si maturizarea supraomului sau despre copilaria si maturizarea omului? Ca nu toti oamenii sunt ori devin stapani pe propriul lor destin, cum nu toti oamenii secreta istorie asa cum s-ar basi...

    Sigur ca-i albastra culoarea adecvata postarii anterioare (cea cu Facem ca la desen aici, bine?). Sau ca problemele astea toate metastazeaza asemeni cancerului de...ce-o fi el sa fie...

    Uite, un om al strazii, la vreo 40 - 50 de ani, asa (oricum, destul de greu de spus) a atipit ieri pe marginea unui trotuar din oras, la soarele ala naucitor. Poate ca flamand, poate ca si din pricina alcoolului, poate si din pricina indiferentei alorlalti care au trecut pe langa el ferindu-si privirea si nasul de mirosul pe care il raspandea, fapt e ca de trezit nu s-a mai trezit si-a ajuns la Urgente teapan si colorat in vinetiu...fara buletin (deci, in principiu, fara o identitate), fara nimeni alaturi (si nu ma refer aici la cineva care sa-l boceasca, nu, ca mie, de exemplu, imi pare o superba inutilitate idioata toata corvoada asta a inmormantarilor ca la carte!)...pot presupune ca si fara a fi fost vreodata macar constient ca el e stapanul propriului lui destin...

    Cu imaginea lui in minte am scris randurile astea despre insemnatatea copilariei ca varsta...Poate ca-i argumentul idiotului asta, ori poate ca asa vreau eu sa cred pentru a-mi fi mai lesne sa "diger" realitatea...dar m-am gandit atunci, pe moment, ca momentul de glorie al "individuatiei" individului astuia o fi fost, fara doar si poate, copilaria lui, si ca dincolo de ea a fost un imens esec si un imens haos si o totala lipsa de semnificatie. Si nu, a nu se conota exclusiv emotional randurile mele: n-am spus ca singurele momente de fericire ale omului astuia au fost atunci cand era copil si cand...bla bla..."amintiri din copilarie"...nici macar nu-s sigura ca omul asta o fi avut vreodata in viata lui in preajma niste "furnizori de valoare personala" (si de afect, implicit), cum sunt parintii ori neamurile ori aia de ne iubesc in vreun fel, la modul general, asa. Nu, nu la asta ma refer. Ci la faptul ca, aproape sigur, singura varsta la care omul asta nu a fost un invins (poate si pentru ca n-a fost apt sa constientizeze infrangerea si atunci poate ca da, poate ca amestec lucrurile!) i-a fost copilaria. Si-atunci, la fel de sigur, putem zice cumva ca dintr-o viata de om de...50 de ani, spre exemplu, nu i-a fost un esec, ci i-a fost apogeu, singura ea, copilaria insasi. Da' asta-i un caz particular, fireste, si fara relevanta pentru discutia noastra de mai sus.

    Fapt este ca nu cred ca maturizarea e integrare in societate si nici asta din urma nu-i musai o masura a succesului. Succesul societatii asupra noastra se poate masura insa SI in modul in care abdicam de la copilarie.

  16. Ah, stiu ca nu se leaga de articolul acesta, ci de celalalt, cu Kaiser-ul, dar fiindca aici mi-am "trudit" mai toata argumentatia, iata: genul acesta de raspuns, ca-s de acord cu nevasta, adica, in ce priveste soarta si destinul pizdutelor pe lume, imi pare mai degraba a fi din registrul "strategic" al barbatului care, din ratiuni de succes de stat, politice, diplomatice sau cum mai convenim sa le zicem, nu-si ingaduie nicicum sa fie in acord cu agitatoarele, poate si pentru ca, inaintea lor, nevasta Kaiser-ului a avut uluitoarea intuitie "strategica" de a fi de acord cu sotul cat ce priveste subiectele asupra carora pot fi, eventual, in dezacord: biserica, bucataria si bopiii. Chestiune de convergenta in cuplu!

  17. Mircea Popescu`s avatar
    17
    Mircea Popescu 
    Tuesday, 19 June 2012

    Eu nu cred ca maturitatea si copilaria sunt doua etape care se succed numaidecat, intr-o inlantuire fireasca. Copilariei ii urmeaza sfarsitul copilariei, iar maturitatea intervine in momentul in care s-a sfarsit cu imaturitatea.

    Apai daca-i pe-asa comiti o frauda de factura absolut trilematica, dat fiind ca operezi cu niste concepte care chiar daca-s coerent si rezonabil definite totusi difera de "ce s-ar astepta" un "om cu bun simt" sa "ma-ntelegi ce-am vrut sa zic". Ceea ce rusine sa-ti fie, dovezi in plus ca esti eu cum de altfel un tinar compotel (ca stii cum e demografia-n Romania ? decreteilor le urmeaza compoteii) intuieste-n mintea lui libera de ancore.

    Traditional pentru o majoritate a indivizilor traitori in Europa maturizarea si integrarea-n cetate s-au suprapus iar luind suprapunerea ca deziderat putem zice ca-i universal. E sensul expresiei "a intra in rind cu lumea", e substratul profund a nuntii in comunitatile rurale de-au supravietuit in modernitate, continuare fireasca a distractiilor cu pielea de capra de la Elysium si-asa mai departe. Mersul in armata, daca doresti, examenul de bacalaureat, toate danseaza-n jurul marelui mit, intrarea-n lume ca maturizare si reciproc.

    E drept ca nu toti oamenii sunt sau ajung stapini, da' si stapinii si supusii-si incep cariera pe aceasta planeta tot copii. Si copii-s irelevanti si deci indiscernabili asa ca-i amestecam cum de altfel ei si natural se amesteca (ca-s miscibili!).

    Da' cum adica ca nu te urmez. Deci cine-i mai liber ca vagabondu' ? Sa ne referim la probabil cel mai bun film din istoria cinematografiei de peste tot dintotdeauna :

    "But he died with a smile on his face"
    "Is that all he left you ?"
    "I guess you're right, son; I still miss that old man. 'spec that the last happy moment I had on this earth was with him."

    Cit despre Kaiser... cine stie.

  18. Nuca implicit toti trec de la copilarie la maturitate.

    Dai ortu' si imatur.

  19. @ Mircea Popescu:

    Apoi...stiu si eu ce sa zic, Mircea? Poate ca din perspectiva...senzationalului, cu adevarat meritorie ar fi nu realizarea unui blog care sa se constituie intr-o "autouniversitate privata cu taxa", cat tinerea unui blog in care autorul lui, eroul principal masculin, adica, sa discute zilnic, timp de trei ani si mai bine, cu sine insusi, iar nu oricum, ci cu un sine deghizat in minimum 7 alter-ego-uri, si alea feminine...

    Si mai apoi, cat ce priveste vagabondul, nu stiu nici aici ce sa raspund. O fi sau n-o fi cu adevarat cel mai liber om de pe lumea asta, greu de spus... Ca acolo, in Pisica pe acoperisul fierbinte, e un film (ce-i drept bun, foarte bun!), iar ce-am relatat eu e o intamplare petrecuta alaltaieri in oras, si lipsita, asadar de avantajele unei pre-lecturi anume... Cadavrul respectiv era vinetiu si mirosea respingator, n-avea deloc un zambet intiparit pe chip, ci mai degraba un rictus pe o fata abrutizata si desfigurata de suferinta si de toate cele...

    Dar imi amintesc acum ca de multisor, tot aici pe blog, citai parca din cineva un fragment de genul (reconstitui din memorie):... "pentru ca asa, singur intre pamant si cer, nu ma simt nici stingher si nici ursuz, ci pot ingana laolalta cu stelele un mic cantecel"...Nu as putea preciza daca vorbele astea iti apartineau tie sau, cum zic, daca ai citat atunci din cineva, dar pentru mine, parca, asta-i expresia unei libertati anume a sufletului de vagabond...

    @ Freud: Sigur ca ortu' nu alege! Ai perfecta dreptate, fara discutie!

    Dar pe asta cu "implicitul", oricat m-as stradui, tot nu o pot intelege. Daca nu ti-e lene :-) si daca doresti, poate gasesti ragazul sa detaliezi un pic....

  20. Mircea Popescu`s avatar
    20
    Mircea Popescu 
    Wednesday, 20 June 2012

    @Ioana

    Apoi…stiu si eu ce sa zic, Mircea? Poate ca din perspectiva…senzationalului, cu adevarat meritorie ar fi nu realizarea unui blog care sa se constituie intr-o “autouniversitate privata cu taxa”, cat tinerea unui blog in care autorul lui, eroul principal masculin, adica, sa discute zilnic, timp de trei ani si mai bine, cu sine insusi, iar nu oricum, ci cu un sine deghizat in minimum 7 alter-ego-uri, si alea feminine…

    Asta-i deja dincolo de livresc fiind substanta din care se intrupeaza miturile de-a dreptul.

    Erau ale mele. Atita ca proprietatea-i destul de vicara-n lumea asta.

  1. [...] ala dat fiind ca nu se pot gasi articole la ora actuala - si discutia-i de la articolu’ cu pica. [↩]”Mintea ma doare ce si cita incultura, cita mizerie de-a spiritului colcaie pe om [...]

  2. [...] Leo, Lea si Elie n-au de nici unele, nu se au (inca!) nici pe ei insile, si poate tocmai de aceea sunt aproape interschimbabili (si oricum perfect miscibili, asa cum Mircea Popescu afirma ca sunt cu siguranta copiii, bunaoara). [...]

  3. [...] astia de succes care sunt mai destepti ca plebea, adica noi astia prosti – beeeeeiiii, Mrcea Popescu e numai [...]

Add your cents! »
    If this is your first comment, it will wait to be approved. This usually takes a few hours. Subsequent comments are not delayed.