Lunes de Fiel
Ca tot zicea Cristina Stanciu de el (apropo de faptu' ca Emmanuelle Seigner ie o femeie frumoasa), Lunes de Fieli - cunoscut si drept Bitter Moon in limba engleza - e un film produs de Alain Sarde (retineti amanuntul, ca e foarte important [pentru Alain Sarde cit si pentru Les Films Alain Sarde, compania de produs filme de Alain Sarde a lui Alain Sarde - oare am zis Alain Sarde suficient ? Frantuz penibil...]). Pe muzica de Vangelis.
Filmul nu si-a prea scos banii, precum nici nu merita sa si-i fi scos, ca-i prost. Cel mai grav e ca masacreaza o carte altfel acceptabila de Pascal Bruckner. De asemenea grav e ca nu exploateaza corespunzator sau macar acceptabil actritele. Asta este, gheii speriati de bombe (unde prin bombe ma refer la pizda si prin ghei ma refer la Polanski) nu-s cei mai indicati sa faca filme despre cum e cu intimitatea heterosexuala chiar daca sunt - in virtutea infirmitatii lor - printre cei mai interesati de respectiva tema. Cam asta-i si drama psihologiei ca incercare de stiinta : numa' atinsele la cutiuta se duc la facultatea aia. Rezultatele nu au cum sa surprinda.
Bine, bine, sunt hater. Filmul e frumos construit, nu-i cacartea da' nici n-are de ce fi cacartea, dat fiind ca nu-i carte, e film. Depanarea seductiei tinerei Mimi e una dintre cele mai bune din ce-am vazut pe celuloid si picioarele ei sarind sotronu' cu priceperea vadita si precizia ferma a unei fete care se indeletnicea cu asta la modul serios nu mult timp in urma e un monument de comunicare cinematografica.
Peter Coyote e hmmm... sincer sa fiu, meh. Actor de televiziune, si se vede. Nu-i probabil ca penibilu' de James Woods s-ar fi descurcat mai bine. Marlon Brando s-a descurcat mult mai prost in filmul al carui remake chestia asta de fapt este, cu toate pretentiile c-ar fi dupa nustiuce carte. Polanski pur si simplu profita de ocazii ca sa-si aduca la zi din punct de vedere formal obsesiile, fondul nu se schimba - e ca un fel de bloger cu cinci articole pe care le tot rescrie. Mi-ar fi placut sa-l vad pe Peter O'Toole in rolul asta. Sau eventual pe Pacino.
Emmanuelle Seigner e o femeie frumoasa, danseaza excelent, joaca relativ prost da' proiecteaza ceva de speriat. Literalmente, ceva de speriat, tisneste suvoi din ea afara. Kristin Scott Thomas e pasabila. Joaca tot filmul o plicticoasa indiferenta, ceea ce rolul ii si cere sa fie, dupa care-n culminatie face buna impresie, beneficiind pe linga modestu-i talent ranforsat de multa opintela&cazneala educatie&antrenament si de avantajul surprizei. Hugh Grant e acolo fix in rolul pudelului vecinei : se scarpina, are accent, e ca un fel de maimutica dresata, face parte din decor. Pe de alta parte... cam asta-i functionarea normala a pseudo-actorului respectiv, ca un fel de noptiera teleghidata cu alarme. Ca norocu' ca exact asta si cere rolul.
De vazut tot tre' sa-l vedeti, mai ales daca sunteti deja la o virsta si tineti captiva o tinara care va suge cu nesfirsita dragoste - de preferinta impreuna cu ea, poate fi instructiv. E-un act ratat oricum. Gloantele sunt un prost substitut de penetratie, fara o pula sanatoasa de negru spintecind-o pe viu pe Mimi tot degeaba. Filmul, zic, tot degeaba.
PS. Nu va pisati pe televizor. Curenteaza. Si daca tot suntem la momentul "adaugiri si precizari menite a scoate in evidenta diferentele structurale intre fictiune si realitate, persuasiune si fiintare, vis si desfasurare pentru nevoile virginilor, inocentilor si altor nelumiti", ma simt obligat sa precizez apasat ca teoriile cu "our credit was running out / herp derp / headed for sexual bankruptcy" sunt aiureli.
Cuplul asa cum se gasea la momentu' ala era solid si integru, a-ti inchipui ca din ceva motiv universal-ineluctabil urma neaparat sa decada si sa se piarda e o prostie similara cu a-ti inchipui ca un telefon nu-i bun ca-i de anu' trecut si n-are vidanja. Ceasuri facute la 1800 inca ticaie, case cladite-n 1600 inca tin la distanta ploaia si vintul, nu tot ce-i facut de mina omului e facut de mina tiganului, sa dureze cit dureaza si baliga. Problema lor n-a fost ceva chestie externa, problema lor a fost caracterul depresiv al tipului (despre care putem banui intemeiat ca are legatura cu o relatie disfunctionala cu proasta de ma-sa) cumulat cu diferenta de virsta (care-o pune pe ea in inferioritate, ca-i inca-n perioada formativa, ori lapte care sa sape-n unt n-am prea vazut). Cealalta problema este bineinteles nefericita imprejurare ca amindoi is subi.
PPS. Asa cum puteti constata, indemnul ca sa "stop twittering" exista consemnat cu mult inainte de aparitia serviciului. Probabil pe buna dreptate.
PPPS. Teletel. Pentru ca de fapt si la drept vorbind, francezii au inventat Internetul. Pentru ca de fapt si la drept vorbind, fara marketing si fara accesul publicului eram in cofa.
PPPPS. Filmul ilustreaza elegant ideea ca femeia nebatuta n-are cum fi fericita. Nu exista o limita cantitativa, nici minima nici neaparat maxima (daca nu moare, cum ar veni) da' exista o limita calitativa. Tre' batuta. Oricit de putin, da' citva. Si eu sunt de aceeasi parere.
———- 1992, de Roman Polanski cu Emmanuelle Seigner, Kristin Scott Thomas, Peter Coyote si Hugh Grant putin, pe fund. [↩]
