Jackie Brown
Jackie Browni e un film absolut delicios.
Primul si cel mai important motiv pentru care-i un film delicios este ca ma razbuna pe pizduta aia penibila de Bridget Fonda. Dupa City Hall va spun sincer ca imi venea sa ma sui in avion, sa merg pin-acolo si s-o bat pe proasta cu un dulap ud in Mall of America. Da' m-am abtinut, si foarte bine ca m-am abtinut. Va garantez si sunt dispus sa jur ca Tarantino o vazut-o in acelasi film, o gindit acelasi lucru si-o trecut la fapte : doi ani mai tirziu pizduta isi traieste adevaratul ei rol : ratata care aspira sa traga din bong si sa priveasca la televizor, al carei viitor contine un futai de aproape trei minute cu un puscarias transpiracios si doua gloante-n parking lot : unu-n ovare si unu-n trahee. Bai, e perfect, mi-o inchipui singerind acolo-n praf si-s satisfacut intr-un mod adinc si complet in care numa' celuloidu' poa' satisface. Daca ati vazut ca si mine City Hall si v-o scos din rabdari idioata ca si pe mine n-aveti incotro si tre' sa priviti Jackie Brown.
Al doilea motiv pentru care-i un film delicios este ca hmm. Greu de spus, da' uite, sa concedem maestrului favorul : pentru ca-i cu Pam Grier, de care sigur n-ati auzit daca nu cititi Trilema (si anume Women in Cages). Fata facea niste sexploitation-uri prin anii '70, din care asta anume i-o ramas pe chelie lu' Tarantino pe motiv de scena finalaii. Deci da, Pam Grier e chiar ok, bravo domnu' T, ai dreptate si te pricepi. Onest zic, asa este, poate ca n-ar conta dat fiind ca-i plin de pizde care pot juca da' pina la urma asta-i o obiectie stupida si de ce sa nu conteze ? Deci se noteaza, ai un punct de la mine, recunosc.
Al doilea al doilea motiv pentru care-i un film delicios este ca-i cu de Niro jucind un luzar. Literalmente, ceva mustacios penibil care nu-si gaseste masina, transpira de la stress si se crede baeat jmecher in mintiuca lui (putina). E de altfel un rol mult mai adecvat abilitatilor lui de Niro (nu zic depreciativ, sa stiti ca-i mai greu sa joci quasimodo decit scaramuccia) si-i regretabil ca n-a prea apucat sa-si dea masura, fiind mereu ocupat cu scalimbaieli de circ. Ca si Fred Astaire.
Altfel povestea e simpluta, ceva incurcatura cu criminali care-si tot joaca cartile. Voi stiti si singuri cum gindeste Tarantino naratiunea, nu e cazul sa va spun eu : e o mina de pocher, se tot amesteca acolo si se tot rejoaca. Nu-i neaparat un lucru rau, da' mi-a placut mult mai mult in Four Rooms decit oriunde altundeva si adevaru-i ca plictiseste, mai ales publicu' consumator. Ca e prosti, maestre, nu te judeca dupa masura lor.
Ramin cu regretu' ca n-o prins-o intr-un nud corespunzator. Ceva sharpie in pooper sau alt avatar al umilirii femeii ca institutie sociala mergea excelent. O teorie ar fi ca n-o fost pizduta dispusa, si deci vai vai.
Cealalta teorie ar fi c-o cerut mai mult decit face, ceva gen trei mii de dolari sau peste, si dupa o matura chibzuinta Tarantino o rationat ca decit s-o umileasca pe pelicula da' sa-i dea irl mai multi bani decit face mai bine-i da jet irl si pune nimic in film. Decizie absolut judicioasa si cu care sunt intru totul de acord. Asta-i si motivul pentru care-mi place Tarantino : e un jucator de poker cinematografic foarte bun, si pot avea incredere in el. Suntem, daca doriti, parteneri. Rar lucru, un regizor atit de priceput la meseria lui.
Nu-i clar daca-i cel mai bun regizor al tuturor timpurilor, da-i indiscutabil cel mai bun partener pe care l-am avut vre-odata-n Hollywood, ceea ce nu-i de colea. Daca mai adaugam si faptu' ca n-am sezut la o bere niciodata...
———- 1997, de Quentin Tarantino cu Robert de Niro, Samuel L. Jackson si Pam Grier [↩]
- Niste pizde fortate sa se prostitueze is salvate, mai putin una, si filmu' se incheie cu fata ei cum se fute intr-o camera de-aia jegoasa - care apropo mai exista si azi, le-am vazut cu ochii mei in Costa Rica, exact asa ca-n film arata, trei metri patrati si despartituri de pinza. [↩]
