Comunicarea ca lepadare de comunicare, sau aventurile-n text ale unei generatii de nefututi nu pentru ca nu vor ci pentru ca nu pot si pretind ca n-ar vrea

Sub acest generos cit si descriptiv cit si acurat titlu, sa privim o clipa la niste fragmente din Marius Ianuş – „Ştrumfii afară din fabrică!”, Cartea Românească, 2007, un articol publicat de Vlad Benea la el pe blog luna trecuta :

Am momente în care sunt ferm convins că nu e nimic mai important în comunicare decât să atingi acest punct zero, când nimic nu mai poate fi spus după ceea ce ai spus tu, pentru că nu ar mai avea sens, pentru că ce ai spus tu e capăt de linie; ai închis cu „nt”, ca la Fazan. Când replica nu poate fi decât tăcere, primirea şi asimilarea în tăcere a ceea ce ai spus tu, şi atât. Când nu mai contează dacă celălalt empatizează cu / crede / înţelege / simte / ş.a. ceea ce ai comunicat tu, pentru că ceea ce ai comunicat tu e dincolo de astea. E genul de artă care transcede artei ca artefact; e un produs final născut final din prima, egal cu sine din prima, autoreferenţial. De-aia şi trebuie să fie „elementar”, pentru că atunci când e dozată cu măiestrie, talent, har – spuneţi-i cum vreţi – doar simplitatea extremă atinge perfecţiunea. Şi asta se zice că ar fi valabil în orice artă, inclusiv în artele apărute după apariţia celor 7, sau în aşa-zisele arte, deci inclusiv în gastronomie :) Dar, iarăşi, vă las să vă gândiţi dacă e aşa sau nu în ceea ce vă priveşte.

Cre' ca-i destul de evident - sau cel putin pentru un ochi minim format in evaluarea psihicului altora ar trebui sa fie evident - ca resortul fundamental al acestei intregi elucubratii e frica.

Frica de tot si de orice. Frica surda si nesfirsita, teroarea paralizanta de-i manifestare proxima, necesara si inevitabila a captivitatii intr-o structura sociala disfunctionala. O lume in care oamenii nu pot comunica, in care raspunsurile nu au sens dincolo de "nu este de acord cu mine" ceea ce revine la "suntem inamici" si obiectiile nu pot fi interpretate mai rafinat decit "doreste sa ma omoare", o lume in care nimeni nu-i capabil precum nimeni nu-i dispus sa evalueze afirmatii-n raport cu realitatea, si sa le trieze dupa criterii obiective, o lume-n care obiectivitatea insasi e o biata marota cu care incearca sa se impopotoneze toti fara s-o patrunda absolut nimeni nu poate produce decit frica.

A produs, a secretat prin toti porii aceasta groaza maligna, palpabila, dezgustatoare ca niste imbalosenii extraterestre pe vremea cind se intitula "doctrina de partid si de stat". A cazut de-acolo, a murit in politica (cica) da' supravietuieste in societate, imi amintesc vrind-nevrind de-un pasaj de-acum citeva luni (Situatiunea politico-sociala cit si psihomentala) :

In raport cu aceste probleme grave si adinci, limbajul este absolut inutil si mecanismele obisnuite ale negocierii sociale sunt nefunctionale. Nu ai ce face, ca ministru, ca secretar de stat, ca sef de partid, ca jandarm sau ca orice altceva pentru acesti oameni. Nu ai cum interactiona semnificativ cu ei pentru ca nu au cum sa-si exprime inteligibil problema, pentru ca nu au de ce s-o exprime : problema lor n-are de vazut cu exteriorul, si deci intimpina dificultati in a-si gasi referent concret. Problema lor e refacerea mobilarii interioare, si asta se realizeaza cum zice poetul “cind toate alternativele au fost epuizate”, sau cu alte cuvinte sub putina presiune. Ca orice maturizare.

Dorinta de-a comunica in asa fel incit sa nu mai lasi loc unui raspuns este, pur si simplu, semnul unei defectiuni intelectuale. O defectiune intelectuala cauzata bineinteles de-o atmosfera nociva aspirata-n anii formativi, si deci cu siguranta explicabila si poate chiar scuzabila. Indiferent de asta, tot o defectiune intelectuala. Cum ar fi, de exemplu, retardul mintal, sau epilepsia. Teoretic mult mai usor de vindecat decit astea doua, da-n practica rezultatele nu se prea vad, asa ca ingaduiti-mi sa ramin rezervat.

Altfel, dincolo de elucubratiile persuasive-n care se imbraca, treaba aia la care "replica nu poate fi decât tăcere" e ipso definitio o timpenie. Asta este, literalmente, fara exagerari si fara ajustari, definitia timpeniei : chestia la care replica nu poate fi decit tacere. Treaba aia la care "nu mai contează dacă celălalt empatizează cu / crede / înţelege / simte / ş.a. ceea ce ai comunicat tu" este, pur si simplu, un cacat. Treaba mare, adica un cacat. Nu exista "că ceea ce ai comunicat tu e dincolo de astea". Astea-s povesti, nu exista dincolo de-ala, sau mai propriu spus nu aia inseamna "dincolo" ala. Metafizica e altceva, nici intr-un caz pansament pentru laceratiile diversilor viermisori care se percep importanti indesine. Metafizica nu-i anestezic de ego pentru orice aspirant la relevanta traitor prin barulete ieftine de la marginea lumii.

Evident, atitudinea e exact opusul blogului. Din pacate nu prea exista intelecte suficient de limpezi cit sa observe atita lucru, asa ca pina una-alta merge si asa. N-as fi zis nici eu nici o vorba daca autorul se abtinea de la obraznicia indescriptibila cu "vă las să vă gândiţi dacă e aşa sau nu în ceea ce vă priveşte.". Ticule, in ce ma priveste mata-i proasta. Poate asa intuiesti si tu ca problemele discutate nu-s tocmai o chestiune de "in ce va priveste", ca nu stabilim realitatea prin vot mai nou sau ceva (o alta atitudine-n evidenta opozitie cu ce-i aia blogul).

Per total pot zice ca stam bine, unde prin bine intelegem in ce ne priveste "deosebit de prost". Da' deosebit, deosebit de prost, stupid people e nimic. Scared people si scarred people si va mai dura. Aparent pina cind mor mamele astora, si pe urma nevestele lor, si pe urma cine stie, fiicele lor ? Stranepoatele ?

Presimt ca intr-un univers de timp finit se va normaliza de cap si societatea romaneasca. Unde prin finit intelegem bineinteles orice interval suficient de foarte mare.