Beware, My Lovely
Beware, My Lovelyi formeaza alaturi de Spellbound si On the Beach o interesanta trilogie a nebuniei. Ca si in cadrul celui dintii relatiile dubios-ambiguu-erotice ale femeii-eroine pentru barbatul-tulburat poarta naratiunea. Ca si in cadrul celui din urma nebunia ucigasa a barbatului-tulburat nu este nici identificata neechivoc drept "rea" nici nu produce macar efecte care sa ingaduie asa o clasificare. Da, pare ca va omori, a omorit, e pe cale sa omoare oameni. Da' nu omoara pe nimeni.
Beware, My Lovely se situeaza intre cele doua : un cetatean cu schizofrenie manifesta si complet instalata (literalmente tot tabloul : mania persecutiei, deliruri diverse, amnezii si comportamente necontrolate, fobiile obisnuite scl) se angajeaza la o vaduva tinerica si numa' buna de pula pe post de frecator-podele. Vaduva e singura si in pofida unor aparente legaturi sociale (mai mult cu marginalii societatii : copii, adolescenti, mosnegi) are propriile ei probleme mentale (cu scuza ca i-o murit sotul doi ani in urma si mnoa) care-o vor duce fara indoiala la ticneala intr-un deceniu sau cam asa. Da' ticneala benigna specifica femeii incapabile sa se integreze in societate, nu de-astea grave cu schizofrenie. Alta mincarime de ton, cum ar veni.
Ei si astia doi impart o dupa-amiaza ciudatica impreuna, demonstrind la rigoare celor care se plingeau ca-n povestioarele mele erotice serializate toate pizdele stau unde-s puse si fac ce se asteapta de la ele cel putin ca nu-s singurul de parere ca oamenii fix asa se si comporta. Asta daca nu sunteti dispusi sa recunoasteti de-a dreptul ca nu vorbim de pareri cit de-o realitate obiectiva nemijlocit verificabila.
Ida Lupino e o prezenta placuta si o actrita competenta, Robert Ryan are un moment spre final cind numa' ridica asa imperceptibil din sprincene pentru efect total si absolut (e o scena de aur a cinematografiei, jur, ar trebui sa se studieze la Arta Actorului peste tot). Barbara Whiting e notabila mai mult prin rol - genul de pustoaica pe care orcine ar fute-o cu placere. Din pacate joaca amatorist-pompieristic.
Filmul merita vazut pentru cei doritori sa-si demonstreze ca atmosfera "hitchcock-iana" nu-i atit hitchcock-iana per se cit 1950-ista, si respectiv pentru cei doritori sa petreaca o ora si ceva privind la un film care nu-i o idiotenie contemporana facuta sa te faca sa-ti versi matele creierului.
As mai putea adauga aici niste considerente politico-sociale precum si de larg interes despre violenta, feminism, identificare de gen si rol in societate scl, da' mi-i pur si simplu lene.
Distractie placuta!
———- 1952, de Harry Horner, cu Ida Lupino, Robert Ryan si Barbara Whiting. [↩]
