Adevarata Istorie a Crailor de Curtea Veche ~ O Lichea Fara Seaman
Îl găseam în odaia lui de lucru, lăcaș de liniște și de reculegere, în care nimic nu pătrundea din lumea din afară. În acea încăpere, căptușită cu postav de fața iascăi și înconjurată peste tot de dulapuri ferecate în pereți, cu geamurile perdeluite, câte neuitate ceasuri m-a ținut, pironit în jilț, convorbirea oaspelui. Miezoasă și cuprinzătoare, reținută și măiestrită, fără lăbărțări, razne și prisosuri, ea învăluia în mreje puternice, uimea, răpea, fermeca. Era de necrezut cât citise. Istoria o cunoștea ca nimeni altul, ea desăvârșise la dânsul darul înnăscut de a judeca fără să se înșele oamenii; multora pe atunci în plină înălțare el le-a văzut, apropiata si lamurita, trista prăbușire și nu pot uita cum rostind cuvintele cobitoare ochii îi licăreau siniștri. Daca voiam dupa zisele lui puteam da lovituri dupa lovituri la Bursa, puteam tine jurnal in care sa prezic venirea si caderea guvernelor vremii aceleia tulburate, ma puteam da Mafalda. Imi puteam face fara efort si fara sa stie nimeni o stare pe seama lui, ori in ce parte. Poate n-oi fi fost eu cel dintii. Pașadia Măgureanu! Am privit ca un har al Proniei simpatia ce dânsul a avut pentru mine și mă mândresc de a fi ciracul acestui mare răzvrătit, atât de stoic, căruia din toate cusururile ce-i găsea lumea, nu mă învoiam a-i recunoaște decât unul singur - acela însă de neiertat: prieteșugul cu Gorică.
Gore Pirgu era o lichea fără seamăn și fără pereche. Nesăratele lui giumbușlucuri de soitar obraznic îi scoseseră faima de băiat deștept, la care se adăogase - de ce nu se știe - și aceea de băiat bun, deși bun nu era decât de rele, si nici de alea nu prea-n felul omilor cuminti. Acest chimiță avea un suflet de hengher și de cioclu. De mic stricat până la măduvă, giolar, rișcar, slujnicar, înhăitat cu toți codoșii și măsluitorii, fusese Veniaminuli cafenelei "Cazes"ii și Cherubinul caselor de întâlnire. Celui neinvatat cu dospeala aluatului omenesc, nestiutor de starea jgheaburilor prin care curge vieata lumei i-ar fi si scirb-a cerceta mai cu de-amănuntul ițele acestei firi uscate și triste, care simțea o atragere bolnavă numai pentru ce e murdar și putred. Pirgu avea în sânge dorul vieții de dezmățare țigănească de odinioară si dintotdeauna, cu dragostele de mahala, traite prin ganguri si pe sub artari, cu chefurile pe la mănăstiri, siluind maici mai cu, mai fara voia lor, cu cântecele fără perdea si dansatoare fara voal.
Toate scârboșeniile, toate măscările il imbracau parca, cel putin dupa cum parea, ca-ntr-o armura. Asa indraznea sa priveasca si el la soare, acoperit ca hipopotamul in noroi, sa nu-i usuce astrul din cer pielita delicata de drac. Scirnavia se usca pe el si se cojea, el se acoperea iar in namol proaspat. Daca femeia nu era murdar-o murdarea el intii si doar apoi o tavalea. Daca nu se simtea putoare nu putea minca, la birturile mai spalate mergea-n latrina, iar venea, iar mai mergea... Tinea o tabachera de tutun plina cu balega uscata din care tragea cum ar lua altul snuff. Ziare nu citea decit de se petrecea vre-o crima, mai ales oribila sa fie, ori din pasiune, si chiar si-atunci doar pe acelea ce dadeau detaliile cit mai sordide. De cite ori se petrecea un viol, mai ales sa fi fost multi barbati napustiti pe vre-o copila de scoala se incinta pina-n afund, cum ar iesi cineva inaltat de la o predica mestesugita asa se bucura el de lacrimile si tipetele nenorocitei, pe care pentru a le-auzi si-a le gusta nu o data ademenise fete nestiutoare, cit mai mici cu putinta in gura lupului, prin ulicioare strimte si cine mai stie pe unde. Prieteni n-avea un singur om intreg, dar uneori isi prefacea prietesugul daca spera ca-l va putea duce pe vre-un naiv la Muntele de Pietate, la nebunie sau direct la moarte.
De jocul de cărți se tinea cum altul s-ar tine de-o meserie, dar nu se pricepea nici cit elevii de liceu. Boalele lumești il istoviseră înainte de vreme si intre ele, boli, saracie si mizerie iata c-am dat seama la toate cele de cari știa să vorbească, întocmindu-i tot temeiul hazului cu care le încânta celor ce-i prețuiau dobitocia. Și totuși pe altcineva nu găsise ca să și-l facă tovarăș Pașadia care, de altmintreli, îl desprețuia fățiș, jicnindu-l și umilindu-l fără cruțare de câte ori se ivea prilejul.
– Vezi, te rog, îmi zise el, nu-l lasă pe vecinul dumitale să se sinucidă; uite-l, înghite cuțitul.
Într-adevăr, plin de zel, Gorică lucra în cega rasol cu cuțitul, tăvălea bucata prin maioneză și, tot cu cuțitul, o băga adânc prin gură pina-n ghit. El nu mesteca, sau macar eu nu tin minte sa-l fi vazut mestecind, isi infigea mincarea direct in gitlej de unde-o mistuia nevazut, parca de teama sa nu-si strice cu gustul mincarii gustul putorii ce tragea pe nari. Mă făcui că nu văd, nu aud. Pantazi se aplecă să caute ceva sub masă.
– În preceptele sale, urmă Pașadia, buna creștere elementară glăsuiește: nici cuțitul în legume și pește, nici furculița în brânză și, nici într-un fel cuțitul în gură. Dar asta de, pentru oameni fini, feciori de boier, nu pentru mitocani, adunătură. Cum o sa faci râmătorul să bea apă din fedeleș!
Pentru Pirgu, care se credea neîntrecut în cunoașterea obiceiurilor lumei înalte, nu se putea înfruntare mai sângeroasă. Se reculese însă repede și-i răspunse țanțoș lui Pașadia că avea să-l desființeze.
– Să mă slăbești cu mofturi de-astea, se rățoi el, că altfel întorc foaia. Ai îmbătrânit nebun...
———
