Tesis

Fimulⁱ mi-a facut de la inceput placere prin reintilnirea cu dulceata limbii spaniole, varianta castiliana. E o limba dulce, pur si simplu, mie-mi place, asta este.

Merita notata ideea lui Amenabar de-a reprezenta alienarea pustimii prin intermediul coloanei sonore : este o scena in care baiatul se uita la fata pe fundal de ceva metal si fata se uita la baiat pe Vivaldi mi se pare, si pe urma iara baiatul la fata si iara metale si iarasi fata la baiat si iarasi clasica si tot asa. Pina cind ajunsi fata in fata el da tonul schimbarii din registru scotindu-si dopurile din urechi, gest pe care ea-l mimicaⁱⁱ si iata ca-si pot vorbi. Superficialii vor lalai plingeri despre alienarea indusa de tehnologie, fara sa realizeze-n putinatatea naivitatii lor ca si inainte de tehnologie tot exact idem asa decurgeau relatiile intre oameni, doar ca nu exista un ce concret pe care sa-l extragi de-o ata din ureche. Da' altminteri tatatat la fel era.

Altfel ideea-i simpla si prezentata onest, cu tot cu drumul initiatic al fetei prin coridoarele casei tipului (si-al profesorului ei prin culoarele arhivei) : o pizdulice doreste sa afle cam pina unde se intinde lumea asta concreta-n care traieste ea. Care-s limitele adevarate, reale, concrete, unde-i marginea naturii ? Si afla. Nu-i neaparat meritul lui personal sau ca persoana, nu-i fapta virginului ciudatel si desocializat ca-i arata, ci pur si simplu asa se nimereste : el are in proprietate un artefact pe care nu-l intelege de care ea are nevoie. O pizdulice-si vineaza ocazia de-a se transforma, de-a fi transformata din vinator in vinat, si-o gaseste. Nu-i fapta nimanui anume, e pur si simplu ce se-ntimpla.

Suna familiar ? Pai este. Este familiar fiind universal si absolut obligatoriu ca pilon constructiv al insasi lumii. Apropo de larga discutie cu ce este si ce nu este arta, ce-i pitipoanca si ce nu-i pitipoanca, Amenabar poate oferi o solutie : arta-i cenusa, dar nu orice fel de cenusa, ci e cenusa-n care se gasesc ingropati pilonii constructivi ai insasi lumii. Asteia, alteia, pina la urma putin conteaza : una-i Sofia.

Ana Torrent, "una chica tan guapa" cum generos se exprima un tip cu nume de sos de ciocolata nu-i cine stie ce. O andaluza subtirateca si nervoasa, da' altminteri scrie serie B pe ea si nu s-o inventat radiere pentru asa ceva. Nu se dezbraca, nefiind "genul ala de film", ca teorie oficiala. Mai aproape de realitate, nu-i genul de fata fata de care publicul sa nutreasca asemenea curiozitati. Adaugam totusi o vinieta (din Vacas) pentru nevoile arhivistice ale celor mai ciudati dintre noi.

A, pe final : realizati ca vorbim serios, e cu chestii dure, da ? Sa nu va stricati vre-o cina romantica sau ceva. Glumesc, bineinteles. E remarcabila economia de imagini cu care regizorul reuseste sa-si compuna filmul. Frica, groaza, oroarea sunt toate pina la urma, ca orice trairi sexuale, creatia si secretia creierului privitorului, nu se gasesc ca atare-n natura, si deci nu-i nevoie de importul lor in film ca atare, ca artefacte. Nici n-ar fi posibil, dat fiind ca nu exista. Un fel de Hitchcock si Amenabar asta.

1. Tesis, 1996, de Alejandro Amenabar cu Ana Torrent (ce nume amuzant pentru o actrita, este ?) si Fele Martínez [↩]
2. Care-i indicativul prezent de la a mimica, ea mimica sau ea mimicheaza ? Sau nu exista a mimica ? [↩]