Pro equus

Wednesday, 23 March, Year 3 d.Tr. | Author: Mircea Popescu

Daca tot am dat-o in titluri latinesti sa perseveram, cine stie unde ajungem.

V-oi retine atentia cu fragmente dintr-un articol excelent, zic excelent publicat de Sever Voinescu in Dilema Veche. Un articol dintre cele pentru care-s recunoscator autorului ca le-o scris perfect si-s incheiate, nicicind nu va mai trebui sa ma chinui eu a le scrie. O problema rezolvata. Fragmente :

Sînt convins că întîmplarea prin care, la începutul blînd al verii din al şaptelea an al vieţii mele, am ajuns la călărie – o pură coincidenţă la prima vedere – a avut sensuri adînci, destinale, căci în prietenia mea cu caii mi-am dres sensibilitatea şi un anume simţ moral pe care mă străduiesc să le păstrez şi azi, căci fără de ele nu mai sînt eu. Cred că, pentru un copil, nu există introducere mai bună în viaţă decît alături de cai. Înveţi loialitatea, înveţi cum de e posibilă o relaţie profundă şi egală cu o fiinţă de 20 ori mai mare şi mai puternică decît tine, înveţi onestitate şi, mai ales, înveţi responsabilitatea.

Absolut de acord, intru totul de acord, fierbinte de acord. Cred sincer ca nu exista barbat care sa nu stie calari, precum cel ce nu stie calari nu-i barbat. Este altceva, indiferent de virsta, indiferent de alte experiente, altceva undeva prin anticamera. Sigur, e teoretic posibila o maturizare direct pe femei, da' nu-mi pare probabila. Pina si Gingis Han citeaza caii inaintea femeilor (Η μεγαλύτερη χαρά είναι να συντρίψουν τους εχθρούς σας και να κυνηγήσει τα πριν, για να τους ληστεύουν τον πλούτο τους και να δουν τα προσφιλή τους λουσμένο στα δάκρυα, για να οδηγήσουν τα άλογα τους και καρφίτσα στο στήθος σας, τις συζύγους και τις κόρες τους)

Făceam concursuri de galop, strigam şi chiuiam, cei mai destoinici ridicau caii în două picioare, săream peste şanţuri, făceam slalom printre stîlpii de înaltă tensiune. Spaţiul acela nelimitat prin care zbor ca o săgeată eu, mic, pe spatele unui armăsar pursînge englez, înspumat de galopul frenetic, a intrat în mine cu fiecare respiraţie, şi astfel am învăţat fizic ce înseamnă libertatea absolută: să galopezi, cu calul tău, în infinit. Galopam aplecat în faţă, aproape de cal, îi simţeam mirosul în aerul tare, auzeam copitele muşcînd zăpada şi vedeam nările largi, fornăind. Aveam un sentiment de dezlănţuire frumoasă, pentru că ştiam că fac ceva cu totul ieşit din comun pentru un copil de oraş comunist de la începutul anilor ’80 şi ştiam că totul i se datorează acestui prieten al meu, calul. Atunci am avut o încredere totală în el, aşa cum nu am mai avut niciodată în nimeni – şi am închis ochii pentru un timp. Ştiam că nu mi se poate întîmpla nimic, ştiam că va avea grijă de mine, ştiam că mă iubeşte. Nu m-a dezamăgit, chiar nu mi s-a întîmplat nimic şi această bună investiţie de încredere a fost una dintre cele mai mari victorii sufleteşti ale copilului care eram asupra lumii despre care auzisem că e rea. Eram una cu calul meu, în viteză, într-un fel de contopire fără rezerve. A fost apogeul de frumuseţe al inocenţei mele.

Da!

Primele secunde în şa erau, întotdeauna, miraculoase. Lumea devenea. Am încălecat de mii de ori în viaţa mea şi de fiecare dată urcarea în şa mi s-a părut un fel de întronare. Acolo, pe cal, totul e altfel – cred şi acum că drogul călăreţilor nu e calul neapărat, ci acea vedere a lumii, din şa, printre urechile ciulite ale calului.

Da!

Tot atunci, am cunoscut într-un fel brutal şi moartea. Aveam cam 11 ani, şi calul meu, pe care îl chema Elegant, o splendoare cu crupă roşcată şi coamă şi coadă blonde, a murit. Am venit dimineaţa şi nu mai era. Grăjdarii mi-au spus că murise rapid, în cursul nopţii, dintr-o pricină digestivă. Am fost disperat. Am plîns multe zile şi am refuzat să mai merg la antrenamente, cînd am înţeles că nu mai e nici o şansă să mi-l aducă înapoi pe Elegant

Da!

Cînd îmi aduc aminte de toate acestea, nu-mi pasă ce fac politicienii la televiziuni, în partidele lor sau chiar în Parlament, atîta vreme cît nu o fac în locuri în care ar putea să sperie caii. Cred că tocmai l-am parafrazat pe Victor Hugo.

Părinţi din toată lumea, vă rog frumos, duceţi copiii la cai!

Category: Trilema Presei
Comments feed : RSS 2.0. Leave your own comment below, or send a trackback.

11 Responses

  1. Eu sunt mai prieten cu cainii decat cu caii, poate si pentru ca nu trebuie sa-i calaresti ca sa te apropii de ei.

    Copil fiind, bunicii mei aveau intotdeauna cate o pereche de cai frumosi - nu de calarit, nici tocmai de povara, dar in orice caz de tractiune si pentru muncile campului. Imi placea sa am grija de ei si ma apropiam intotdeauna cu oaresce teama ca sa-i adap, sa le dau fan, sa-i apar de muste sau pur si simplu sa-i mangai, precaut, pe coama. Erau animale puternice si frumoase, Ma durea hamul, capastrul si zabala lor, menite sa-i tina in frau si sa le roada personalitatea. Simteam cum, orice smucitura de haturi ii facea sa se cabreze si sa o ia la goana, ca si cum ar fi fost arsi cu biciul pe spinare. Si cand totusi se auzea pocnetul biciului, chiar fara sa-i atinga, ma inspaimantam de spaima lor. Intelegeau si ei, cred, ca "prietenul" lor cel mai bun, omul, e de fapt tartorele lor - cel care-i iubeste nu pentru ce sunt, ci pentru cum pot ei sa-l slujeasca.

    Acum vreo doi ani, am fost la o herghelie de agrement, si-am incalecat pe sa cu gand sa invat si eu a calari. Dar n-am rezistat mult, caci ma simteam prea greu pentru spinarea lui. Nu stiu daca bietul cal s-a sinchisit ca ma urcasem in carca lui, dar mai degraba ma gandesc nu va fi fost o fericire sa ma care in spinare, chiar daca nu l-am luat la galop, si nici macar la trap. La drept vorbind, daca nu suporta nici o musca pe spate, nu vad de ce ar fi obligat sa duca-n spate ceva cu mult mai greu. Nu inteleg cum poti sa simti "libertatea" prin pielea calului, cand tocmai incalecandu-l il subjugi.

    Dar nu m-am gandit niciodata ca nu-s barbat daca nu stiu a calari. Mie mi se pare ca, dimpotriva, iti trebuie o doza de isterie ca sa bagi pintenii in burta calului si sa te salt, semet, in sa. Din punctl asta de vedere, mersul pe picioroange e o indeletnicire cu mult mai onesta. Ma gandesc serios daca nu cumva barbatii se simt barbati numai ca sa nu dea piept cu a(p)titudinile lor muieresti.

    Aristide Popescu a scris - inainte de revolutie, cred - o carte superba despre cai - "De la Pegas la El Zorab". Mai e si un film pe care l-am vazut demult, tulburator din cate-mi amintesc, parca numit chiar asa - Equus.

  2. Mircea Popescu`s avatar
    2
    Mircea Popescu 
    Friday, 25 March 2011

    De ham nu-s sigur, ca n-am exploatat niciodata cai pentru munca, da' capastrul nu-i chiar asa cum zici. Sau ma rog, privind altfel, si scoala roade personalitatile copiilor, si pantofii ai' cu toc rod personalitatea de la natura latareata a talpilor si lasata a coapselor femeii. Si abrazivele rod personalitatea naturala a diamantului. Pentru ca au naturel e asa, deficient, insuficient, partial.

    Nu-i drept ca " omul e de fapt tartorele lor - cel care-i iubeste nu pentru ce sunt, ci pentru cum pot ei sa-l slujeasca", ci de fapt omul nu-i iubeste pentru ceea ce sunt, ci pentru ceea ce pot sa fie. Asta e esenta iubirii barbatesti, barbatii nu-s femei, si de-aia nici nu-s mame, e drept ca scot untul din tine si-ti rod una-alta, da' nu-i drept ca asta-i un lucru rau. Pentru ca alternativa-i sa putrezesti nefolosit si sa mori inutil(a). Ca sa-ti zic din Shaw :

    This is the true joy in life, the being used for a purpose recognized by yourself as a mighty one ; the being thoroughly worn out before you are thrown on the scrap heap ; the being a force of Nature instead of a feverish selfish little clod of ailments and grievances complaining that the world will not devote itself to making you happy.

    Calul se bucuta (intr-un fel, bineinteles) sa te aiba acolo, alergatul e principala distractie a calului, alergatul fara calaret e ca sahul fara piese.

    Iti trebuie o doza de isterie ca sa fii om. Iti trebuie o doza de orice, asa-i tocmita chestia. Barbatii se simt barbati pentru ca nu sunt femei, nu pentru ca n-ar putea sa fie.

  3. foarte nimerita citatiunea, da' cum ai gasit-o? e un soi de mission statement? ar merita dezvoltata intr-un eseu gen "on becoming an instrument".

    a putrezi nefolosit - si anume nu in felul in care ti-ar placea sa fii folosit - e intr-adevar un anti-ideal de anvergura... insa a-ti dori sa fii folosit intr-un anume fel nu inseamna altceva decat a vrea sa fii stapan pana si asupra lucrurilor care te stapanesc. durerea provocata de aceasta instapanire peste nestapanitul fiintei este o durere placuta, pentru ca e o durere controlata (placerea provenind din posibilitatea de a anticipa durerea).

    dat fiind ca nimic nu e mai desfatator decat chinurile izvorate din propriile pasiuni, care ne fac sa ne livram durerii cu o voluptate pe masura controlului pe care il avem asupra acesteia, putem spune ca atata vreme cat obiectul pasiunii ramane la distanta pasiunea ramane in continuare vie, cerand prelungirea sacrificiului de sine si instrumentalizarea totala a subiectului pe altarul relatiei cu celalalt.

    numai ca exista ceva cu o forta infinit superioara pasiunii - plictiseala. la un moment dat, devenirea-instrument a subiectului nu mai satisface inclinatia spre a-l controla, pentru ca abia ca instrument-total acesta devine neinteresant. de aceea, daca iubim caii, e tocmai pentru ca ei nu sunt masini si pentru ca ceva ne impiedica a ne plictisi de ei. poate e faptul ca imbatranesc altfel decat masinile, cine stie ?!

    poate m-oi razgandi in ziua in care calul meu, vazandu-ma peste masura de ostenit, se va aseza in genunchi ca sa ma faca sa-l incalec si sa ma duca acasa. pana atunci, imi place sa cred ca va alege doar sa se tolaneasca langa mine...

  4. Mircea Popescu`s avatar
    4
    Mircea Popescu 
    Saturday, 26 March 2011

    Pai mo, avantaju' de-a fi citit carti e ca-n memorie cauti cel mai rapid si gasesti cel mai usor.

    Si-n rest, nu-i problema, ca gasesti altceva. Om fiind. Caii n-au facultatea plictiselii, sau mai propriu spus n-o au nici pe departe atit de dezvoltata, fiind ea asa cum este un metabolit al ratiunii. Ca atare, pajiste, iarba, soare, vint, calul nu-i plictisit, ci excitat de-a dreptul. Ma rog, cel putin pina-i tinar. De pe la 15 ani incolo cam sta-n grajd si priveste-ntr-o dunga.

    Da' sa stii ca se aseaza sa te care, si eventual te si trage de mineca sa-l incaleci. Si multe alte chestii.

  5. Pentru că s-a nimerit în reader şi mi-a amintit de articolul tău, I'll just leave this here.

    http://mircea-restea.blogspot.com/2011/04/portrete.html

  6. Mircea Popescu`s avatar
    6
    Mircea Popescu 
    Tuesday, 12 April 2011

    Cool!

  7. Foarte frumos articol. As vrea sa ajung si eu sa scriu asa!

  8. Mircea Popescu`s avatar
    8
    Mircea Popescu 
    Saturday, 9 July 2011

    Pai daca insisti, cine stie ?

  9. foarte adevarat ,felicitari :)

  1. [...] Pe de cealalta parte, nu e niciodata nevoie sa fugi la nesfirsit. Absolut niciodata. Pe de-o parte fuga e o placere in sine, si toti avem un cal in noi, si pe de cealalta ceilalti sunt infrinti dinainte sa inceapa lupta, si [...]

  2. [...] alaturi de calarie iata ca are si vinatoarea rolul si importanta ei in formarea unui individ adult. Sigur, tot [...]

Add your cents! »
    If this is your first comment, it will wait to be approved. This usually takes a few hours. Subsequent comments are not delayed.