Primul si singurul tweetmeet

Acum vreo doi ani daca bine retin am fost la primul si singurul tweetmeet din viata mea (am mai fost si la 2-3 blogmeeturi sau asa ceva).

Am sa va povestesc astazi "cum a fost", pentru ca pe de-o parte anumite spirite (asa mai asezate, mai ardelenesti, cum sunt si eu) au nevoie de-un anumit interval pentru a-si clarifica ideile si-a putea expune ceva coerent, si pe de cealalta parte pentru ca am dat peste ceva amuzant care are legatura (prezentat la final) si mi-a amintit.

Deci erau strinsi acolo vreo cincizeci-o suta de pustani, unii cu dificultati de relationare mai pronuntate decit altii, unii stiind cine-s altii mai putin, unii mai bagati in online altii veniti mai degraba de plict, per total lume diversa, tinara. Am fumat o tigara, am schimat platitudini, am incercat fara succes sa comunic cu "prezentatorii" (intre care o retin pe cea a lui Stefancu, deosebit de prost pregatit, deosebit de neconvingator si per total absolut ridicol cu "poweruserii" lui cu tot) si cam asta fu tot.

Eu (naiv cum recunosc ca ma gasesc) am interpretat de buna credinta ca dinsii se strinsesera acolo sa mai schimbe o vorba, intre ei. Eventual sa mai afle una-alta. Motiv pentru care am ramas complet siderat dupa "incheiera programului" reglementar de 120 de minute, cind am constatat ca s-a imprastiat toata populatia ca potirnichile, literalmente, in cinci minute de la "stingere" nu mai ramasese nimeni. Nimeni! Ziceai c-o dat Vasile Roaita un tignal, ziceai ca s-o sunat recreatia-n ceva liceu, ziceai ca-s platiti la minut, ca fetele de la videochat.

In afara de aceste experiente, tot acolo am descoperit ca lumea e de parere ca daca faci o poza cuiva aia-i "a ta", indiferent ca l-ai platit pe ala ori ba, ca ai model release ori ba, ca aveti o conventie ori ba. Chestiune nici pina astazi transata in virtutea faptului ca... pai ca... pai ca oamenii astia din online au foarte multe in comun cu vagabonzii (in sensul cel mai propriu al termenului, neavind domiciliu cunoscut).

Ei, si-n final, ca acolo urma sa ajungem, toata chestia nu fu organizata pentru alt motiv sau din alta pricina decit de-a da ocazia "sponsorului" sa-si turuie mesajul lui de PR. Sponsorul era reprezentat de-un tinar antreprenor respectabil al carui nume nu-l mai retin, da' e si el parte-a norului de radionuclide, iar marele proiect pe care-l prezenta se numea thankyou.ro. Despre care chestie l-am luat putin la intrebari, si mi-a promis ritos ca-n sase luni (deci pina prin toamna-iarna lui 2009 asa) va ajunge... cum sa spun eu. Mare. Urias. O afacere de succes. Stiti voi, doua sute de milioane de euro, ca masinutele lui Bogdan Voicu (cum mai merge proiectul ala apropo, ca parca n-am mai vazut pe nimeni zicind nimic pe twitter de ceva ani incoace, mai sunteti fani, draga ?).

Ei, iata c-au trecut nu sase luni ci doi ani batuti pe muchie, si sa va arat cam cum sta treaba :

Am alaturat imaginea nu pentru ca sa ma dau eu mare ca prostioara a murit exact asa cum l-am intrebat eu pe "antreprenor" daca nu cumva ii va muri, ci pentru ca data viitoare cind catadixesc sa-l bag in seama pe vre-un "antreprenor" de-acelasi nivel intrebindu-l ceva sa faca bine sa inteleaga ca eu, spre deosebire de el, vorbesc chiar serios. Pe bune.

Si eventual, daca nu-i capabil sa-mi raspunda la acelasi nivel, sa taca rusinat, privind in jos cu rosu-n obrajori. Da'n nici un caz sa nu faca pe desteptu' gratuit.