Ochiul lui Osiris

Stiti povestea lui Osiris : un tip care facea figuri, s-a apucat de scris, in special carti, a iesit unu’ mai smecher din apa si i-a dat omoru’. Eu consider ca-i o poveste foarte instructiva si care descrie destu de corect realitatea.

Cel putin aparent fara legatura, am primit mai demult o carteⁱ.

Cartea-i o colectie de interviuri, in principal din periodice. In ea, cu o candoare induiosatoare, transilvaneanul 100% sustine cauza cartilor^{stiti, sunt chestiile alea care intre timp au murit.">ii}, sau mai propriu spus vorbeste despre cultura ca si cum ar fi o functie a cartii. Este ca-i dulce ? As cita citeva pasaje :

Sa ne intoarcem acum mai mult spre noi. Care credeti ca va fi soarta culturii romanesti in urmatorii aniⁱⁱⁱ ? Este posibil ca un stat sa neglijeze intr-atit cultura sa nationala incit ea^iv sa nu mai existe deloc ?

Cum stii foarte bine, noi am supravietuit, in buna masura, prin carte, prin cultura. Ea nu va disparea, in ciuda sub-culturii inflationare si a dezinteresului manifestat, e adevarat, de puterea momentului. Vor veni, sunt sigur, decantarile firesti in crearea si receptarea valorilor artistice.

Trecind peste celalalt set de naivitati induiosatoare, cel cu “sa ni se deie” si cultura ca functie a statului, sa ne focalizam pe setul cu care-am inceput. Deci, “noi” “am supravietuit”, in pofida faptului ca noi n-am stiut citi si n-am fost in stare a scrie, prin carte, indiferent de faptul ca nu existau carti, si cele ce existau erau fara exceptii proaste^v.

Nu prin oralitate, nu prin blogurile dinainte de bloguri am supravietuit noi. Nu. Ci prin carte. Prin singurul aspect al culturii care la noi n-a functionat, niciodata, deloc. Prin ala am supravietuit. Iara prin restul, care au functionat si inca mult mai bine decit in alte parti… prin restul n-am supravietuit. Si nici nu le vom mentiona. Ca n-avem de ce. Nu prin bancuri am supravietuit noi. Nu prin cintece populare. Nu prin birfe, nu prin sopirle, nu prin re-interpretari ad hoc, orale si trecatoare ale cuvintului scris si scriptei istoriei. Nu suntem noi cei care pina si astazi, douazeci de ani dupa ne gasim incapabili de-a citi un text scris si-a aplica ce scrie acolo, ci tre’ sa intrebam, oral, cu gura, prin viu grai, si sa auzim cu urechile noastre raspunsul functionarului : intr-adevar nu se vind aici bilete, intr-adevar toaleta e dupa colt, intr-adevar actele se depun in dosar cu sina si-asa mai departe. Tre’ sa ne asiguram verbal ca scripta nu-i o gluma, dar stiti de ce ? Pentru ca asa am supravietuit noi!

Ca sa citam, nu din carte, ci din gura, ca ne este-asa de-aproape,

A se slabi, Mitica!

Drama cartilor este ca tocmai pe cind impedimentele politice care le-au tinut in irelevanta s-au mistuit in pintecul Leviathanului de le nascuse dintii, tocmai atunci metodele de productie pe care se bazau cartile s-au gasit si ele digerate-n acelasi imens burtoi. Si uite asa ajungem in situatia in care cartile n-au fost niciodata si nici nu vor fi niciodata relevante pentru cultura romana, asa cita si asa cum e ea.

Fatalitate!

———

1. Ochiul lui Osiris : dialoguri / Mircea Muthu. - Cluj-Napoca : Eikon, 2010 [↩]
2. Le stiti, sunt chestiile alea care intre timp au murit. [↩]
3. Interviu cu Mircea Arman in 1992 [↩]
4. ”ca” apare in loc de “ea” in textul citat [↩]
5. Teza sustinuta de altfel chiar de autor, pp 20 [↩]