Istoria ipotecii

Hai sa petrecem o jumatate de ceas impreuna descilcind povesti stravechi din colb de cronici, s-ar putea sa se dovedeasca la final o indeletnicire placuta.

Deci, ipoteca e un instrument inventat de fapt in spatiul anglo-saxon medieval, unde se numeste mortgage. Probabil ca v-ati intilnit cu acest cuvint bizar, care nici macar nu pare cuvint englezesc la prima vedere pe cind erati copil, jucind Monopoly. Mai ales daca aveti virsta sa fi apucat vremurile pre-digitale, acele timpuri imemoriale cind fetele inca nu se potcoveau cu sterilet de pe la 9 anisori (pentru siguranta) si lumea inca mai sedea in jurul aragazului, bea ceai si juca diverse de-astea. Si probabil ca v-a intrigat forma lui bizara, si probabil ca n-ati primit niciodata un raspuns adevarat la acest particular "da' di ce?!", atunci pentru ca n-avea cine si mai apoi pentru ca v-ati uitat ca va interesa cindva.

Ei bine, mortgage e un cuvint foarte englezesc, compus, asa cum ii sade bine unui cuvint cu adevarat englezesc din doua radacini venite, pe filiera franceza, hapt din latina. Mort se refera la moarte, si gage e cognat cu ceea ce-n romaneste a dat gaj. Deci, o gajare pe moarte, sau cam asa ceva ar insemna termenul, etimologic privind. Pai cum adica, ce treaba are ipoteca cu moartea ? Ei, are.

Pentru a intelege ce anume, vom intra destul de adinc in detalii, tineti-va bine. Traditional, si asta din vremuri foarte vechi (probabil o ramasita a legii salice, deci vorbim de perioada imediat urmatoare colapsului Imperiului de Apus) la moartea unui proprietar feudal feuda lui revenea regelui (sau mai propriu spus primului saisin) pentru un an si o zi. Efectul practic al acestei reguli este un substitut de taxare, care este de altfel si sursa practicii moderne de-a impozita mostenirile - daca tot se face de o mie si cinci sute de ani, dece sa schimbam noi practica ? Motivul pentru care regula exista nu era insa, cel mai probabil, practica asta si nici beneficiul cvasi-impozitului de-un an, ci pur si simplu nevoia de-a tine in clar cine este acel premier saisin, primul stapin al diverselor paminturi. Intr-o perioada in care proprietatea se baza pe memoria vie si nu pe scripte era important ca orice proprietar sa se afle in posesie macar din cind in cind, pentru a nu-si pierde cu totul dreptul (claim-ul).

Undeva prin secolul XIII coroana engleza a devenit foarte activa in a urmari partea fiscala a acestei reguli, instituind un fel de satrapi in fiecare comitat, satrapi care erau asa de ingroziti de posibilitatea de-a se pierde fie si numai o zi din venitul datorat regelui incit in dese cazuri confiscau pur si simplu proprietatile la moartea stapinului feudal, trimitind cazul spre solutionare la Westminster, unde chestia putea trena. Va inchipuiti ca era usor inconvenient pentru o familie care tocmai isi pierduse capul sa-si piarda si pamintul odata cu el, si toata agitatia unui drum hat pina la Westminster si a recuperarii proprietatii putea fi chiar mai mult decit erau capabili supravietuitorii, mai ales femei, copii mici scl etc.

Asa incit s-a inventat un device (devise, deviser, echivalentul legal al tehnicului inventio, o intreaga filosofie asupra lumii sta cuprinsa in spatiul asta dintre to invent si to devise, atit ca n-o mai cunoaste si deci n-o mai recunoaste nimeni astazi). Proprietatea era cedata din timpul vietii unui trustee, entitate de incredere, care urma apoi sa ingaduie mostenitorilor beneficiul ei. Deci, practic, Roger de Beaumont, al doilea conte de Warwick cedeaza proprietatea lui asupra Wedgnock Casei Templierilor, cu conditia ca aceasta Casa a Templierilor sa ingaduie fiului sau William si fiilor lui uzufructul netulburat al zisei Wedgnock. Astfel, cind Roger moare regele n-are ce sa-i confiste, c-a murit fara proprietati, si William nu mai are a merge pina la Westminster sa recupereze Wedgnock-ul.

Ca orice sistem bazat pe incredere si folosit pe scara larga s-au gasit bineinteles uscaturi, entitati de incredere care sa nu-si merite increderea, dezmostenind beneficiarii intr-o mai mare sau mai mica masura. Si odata ce au existat citeva cazuri au aparut tot mai multe, pentru ca asa-i omul construit de la natura, sa-si puna intrebari. Intrebari precum "daca ala poate ce, io-s mai fraier ?!". Asa incit incet-incet prin secolul XIV deja mostenitorii aveau probleme serioase in a mai vedea mare beneficiu de pe urma mostenirilor lor, mai ales daca se aflau la al treilea ori al patrulea rang.

Nemultumitii s-au plins curtilor regelui, asa-numitele Courts of Law, care insa au refuzat sa le recunoasca drepturile, acordind in schimb titlu (Title in Law) asupra proprietatilor entitatilor de incredere. Casa Templierilor este proprietarul de drept al Wedgnock, zice curtea. Spre norocul dezmostenitilor, pentru ca regele nu avea neaparat timp sau rabdare sa judece el personal toate apelurile la toate deciziile curtilor sale asa cum fusese practica, incet-incet au aparut asa-zisele Courts of Equity, ca un sistem de curti de apel care sa rezolve pricinile in care judecatorii in law se dovedisera injusti (si-n caz ca va intereseaza, motivul pentru care soacra se zice mother-in-law e explicat tot cu aceasta ocazie : este ca o mama, doar ca in law, dupa lege, nu in equity).

Diferenta intre cele doua sisteme si efectele deciziilor lor ar putea fi foarte sumar si aproximativ ilustrata considerind exemplul unuia ce-a luat calul altuia. Curtea in Law ar fi cautat sa afle al cui e calul, dupa care sa dispuna "da-i calul inapoi". Curtea in Equity ar fi cautat sa afle al cui e echitabil sa fie calul, dupa care sa dispuna "ii datorezi valoarea unui cal". Precum se vede, al doilea tip de decizii e mult mai util de exemplu in cazul unui cal mort. Datorita acestei diferente pur accidentale, care s-a nimerit fix la momentul nasterii gindirii economice, oarecum-capitaliste in mintile englejilor, conceptul de "equity" are incarcatura de "valoare" de astazi, fara ca etimologia lui sa-l asocieze in vre-un fel particular cu banii, ba chiar dimpotriva s-ar putea spune.

Ei bine, aici intervine minunea : desi curtile in law au refuzat sa recunoasca titlul mostenitorilor, oferind titlu (in law) administratorilor, totusi curtile in equity au recunoscut justetea plingerii lor, oferindu-le titlu in equity. Practic vorbind, Templierii au "dreptul" asupra proprietatii si William are uzufructul ei, sau altminteri valoarea ei in bani. Aceasta rupere a titlului in doua a dus la o situatie interesanta : William putea sa-si cedeze titlul lui in equity, si chiar sa ia bani imprumut garantind returnarea cu titlul respectiv. Daca isi incalca acest angajament, creditorul putea sa-si vinda contractul administratorului proprietatii, care si-ar recupera astfel titlul lipsa, reunind ce fusese rupt la moartea lui Roger si devenind astfel proprietar in sensul propriu asupra Wedgnock. Si asa s-a nascut ipoteca, mortgage : bani imprumutati dupa moartea proprietarului catre urmasii sai, garantati cu proprietatile mostenite de ei.

Este ca-i o mare chestie istoria asta ?