Dragonul rosu

Cautati pantofi pantofi ieftini pantofi ieftini de piele pantofi ieftini de piele sintetica cu talpa de cauciuc pantofi buni pantofi reobek pantofi tenesi tenisi tenesi conduri ? Pai atunci ati gresit articolul, ca aici se discuta despre filmul omonim cu acelasi nume denumit asemanator pina la identitate.

Care film este absolut excelent. Absolut excelent, nu-i scuzabil sa nu-l vedeti. Ideea generala e aceeasi, Hannibal Lecter e un foarte inteligent psihopat, tinut la racoare in conditii funambulesti si rugat frumos sa-i ajute pe politisti sa prinda criminali in serie. E poate singurul exemplu de franciza functionala, din jumatatea de duzina de filme facute pe structura asta cam toate au iesit macar acceptabile. Interesant ca multe au fost produse de Dino de Laurentiis, poate conteaza.

Spre deosebire de incercarile anterioare, Red Dragon iese excelent, si iese excelent nu doar pentru ca Edward Norton e un actor mult, mult, mult mai bun, incomparabil mai bun decit Cuba Gooding Jr. (prin comparatie Juliene Moore e piarista, nu actrita), ci mai ales din efectul de stimulare reciproca : sir Anthony Hopkins joaca de departe cel mai bun Lecter dintre toate incercarile in compania lui Norton. Pentru ca un actor bun e stimulat sa joace bine de compania altor actori buni, si e stimulat sa joace prost de compania altor actori slabi. Ca rezultat, vocea si fata lui Hopkins din filmul asta ar trebui sa fie material de studiu in scoala de actorie. Sunt in-cre-di-bi-le!

Celalalt element care stimuleaza pe toata lumea sa scoata untul din sine este calitatea scenariului. Care este excelent pina foarte aproape de perfectiune, cu o atentie a detaliului si o intelegere a constructiei epice din nou demne de-a fi studiate si ras-studiate in scoala. Ted Tally a facut o treaba excelenta pe textul lui Thomas Harris. Doua exemple am sa va dau : degetul mare din ceasca de cafea (stiti de ce-i acolo ?) si ma rog, prin extensie, folosirea corecta, cu o miscare corecta, a bastonului alb de catre fata (n-am vazut inca orb in Romania care sa se manifeste normal pe strada ; am vazut citiva in Costa Rica incercind s-o faca, pe unul l-am chiar invatat cum sa miste bastonul eficient, asa incit sa nu-si rupa miinile).

Emily Watson e o frumusete care-mi aminteste de-o domnita din tineretea mea, si joaca excelent (ceea ce-mi aminteste de aceeasi) un rol dificil, acela al unei femei oarbe. Prin excelent nu numesc doar perfectiunea formala a amanuntelor, privirea absolut corect focalizata, gesturi si abordari spatiale consecvente premisei, ci si impresia generala si calitatea globala a executiei. Absolut impresionant. Harvey Keitel e, dupa parerea mea, usor subapreciat, umple excelent si pantofii unui ucigas pe gustul lui Quentin Tarantino si ai unui politai calm si respectuos cu ceilalti, aproape dragastos. Are o paleta foarte larga pe care-o poate folosi, e un actor bun.

Ralph Fiennes e convingator in rol dar nu-mi pare ca vine inaintea celorlalti patru deja nominalizati, e acceptabil si-atit. Mary-Louise Parker e absolut incompetenta, din fericire nu apare prea des, si oricum apare intr-un rol care-o face nesuferita. Totusi, apare suficient cit sa ciobeasca o bucatica din film (singurul locsor ciobit pe care l-am putut identifica) : trage si nimereste ucigasul in serie fix intre ochi, dupa care se prabuseste intr-un atac de panica fara sa-i tremure miinile absolut deloc.

Nu cred ca Brett Ratner are vre-un merit in toata chestiea, cred ca pur si simplu Norton si Hopkins s-au luat la goana de curiozitate, ca asa fac tipii geniali si adulti cu tipii geniali si tineri. Keitel i-a urmat cu Watson de mina, Fiennes s-a tinut de ei cit l-a dus suflul (onorabil, per total) si asta fu toata dinamica filmului.

Rezultatul este mai bun decit Seven, si dupa mintea mea cel mai bun rezultat al temei "psihothriller cu ucigas in serie", atit de draga cinematografiei americane.

Trebuie sa-l vedeti.