Dogit!

Din atatia dogi si doage,
Multi mi-s dragi si multi mi-s drage,
Ca de mult ce ma dogesc
Si mai mult le indragesc.
Dogul-doaga, doaga-doaga,
Unul drag si alta draga,
Dogul doaga doagele,
Draga draga dragele.
As da dogul pentr-o doaga,
Care mi-este cea mai draga.
Ea dogeste tot si toate,
Si o doaga cine poate.
Draga doge, doaga draga!
Pana cand o draga doaga
Doaga dogele-dogina,
Intunericul, lumina,
Si mai doaga cineva,
Numai pe inma mea!

Si totusi... exista in limba romana expresia "voce dogita". Ce-i aia, sa ai vocea dogita ? Pai inseamna ragusita, hodorogita. Suferinda de BBS.

Stiti ce-i BBS ? Sindromul Bacall-Bogart. Nu glumesc. Amindoi se straduiau sa vorbeasca mai gros decit le era in fire, asa ca si-au obosit corzile vocale pina la hodorogeala. E un fel de sindrom carpal, doar ca nu-l fac furnicutele de cubical ci mestecatorii de televiziune (si radio).

Ei, dar de ce-i zice voce "dogita" ? De ce nu raspopita, electrolizata, dabulita, deguvita, iote cite nenumarate posibilitati perfect aleatorii se gaseau la dispozitie. De ce tocmai "dogita" ?

Pai, poate ca de la proprietatea omonima a clopotelor. Un clopot indemn emite un sunet ca rezultat al vibratiei, care-i de fapt o oscilatie mecanica. Daca clopotul nu-i intreg, ci are o spartura, mare parte din energia comunicata lui (prin lovirea cu limba) se disipeaza prin miscarile relative ale buzelor sparturii, rezultind un sunet caracteristic, nearmonios, ci spart (energia disipindu-se repede, fenomenul rasunarii are o durata foarte scurta de timp). Clopotul suna "dogit".

Bun, dar de ce dogit ?

Poate prin similitudine cu butoaiele. Una dintre cele mai importante descoperiri ale umanitatii, in lungul ei drum spre civilizatie a fost, cum probabil va amintiti de la scoala, olaritul. Constructia unor recipienti capabili sa pastreze mincarea relativ curata si relativ rece a adaugat probabil cinci ani sperantei medii de viata, asa, in medie.

Totusi, recipientele de lut erau avantajoase mai ales la dimensiuni medii si mici. Un vas de lut foarte mare (de pe la cincizeci de litri in sus, asa, ochiometric) prezenta o suma de dificultati serioase. In primul rind, greutatea, de loc neglijabila. In al doilea rind, dificultatea mare de constructie, nu-i tocmai usor sa invirti la viteza constanta o roata pe care sade un sfert de tona de nisip ud (si nu-i nici simplu sa-l modelezi). In fine, cu cit e mai mare vasul cu atit e nevoie de un cuptor mai mare pentru a-l arde (si gura cuptorului fiind partea cea mai slab izolata, pierderile de caldura cresc exponential cu dimensiunea ei), si in plus cu atit mai probabil sa existe zone neomogene in lut, asa incit vasul crapa la ars. E deci cvasi imposibil sa construiesti vase mari din lut, mai ales cu tehnologie prefeudala.

Solutia este bineinteles butoiul, a carui descoperire a adaugat lejer o zi la durata betiei medii. Butoiul, realizat din lemn, e semnificativ mai usor decit un recipient de acelasi volum realizat din lut, e de asemenea semnificativ mai usor de produs scl.

Totusi, un numar de scinduri nu sunt butoi in lipsa unui ceva care sa le tina de-olalta, si-acel ceva se numeste doaga, la plural doage. Astazi sunt niste cercuri metalice pe exteriorul butoiului, dar la inceputuri erau realizate din sfoara-mpletita. Si-acum, sa vedeti chestiune : pozitia relativa a doagelor pe butoi ii modifica volumul.

Daca doagele sunt relativ mai sus, butoiul e mai strins, si in el incape mai putin. Daca doagele sunt impinse mai jos (adica mai inspre capetele butoiului) volumul recipientului creste cu citeva procente. Aceasta proprietate duce la "batutul doagelor" intr-un an foarte productiv cit ce priveste vinificatia, permitind stocarea unei cantitati mai mari de pretios lichid. Si de asemenea la expresia familiara de-a bate doagele adica din jurul burtii mincaului, sa mai faca loc pentru niste sarmalute.

Dar totusi, de ce s-au numit doagele doage ?

Ei, adevaru-i ca nu stim. Tot ce avem sunt niste povesti. Asta-i tot.