Curiosul pedepsit, de Luca Ion Caragiale

Tuesday, 04 October, Year 3 d.Tr. | Author: Mircea Popescu

Textul acestei adaptari dupa Cervantes nu este accesibil online la ora actuala. L-am descoperit in foileton in ziarul Romanuli (incepind cu editia din 3/16 Mai 1911), fotocopiat pe excelentul site al Bibliotecii Centrale Universitare Lucian Blaga din Cluj (care mentine o pagina de periodice scanate) si l-am reprodus dinjos.

Curiosul pedepsitii.

Erau odinioară la Florenţa, în Italia doi tineri, anume Anselmo şi Lotario, amândoi cavaleri de neam bun şi cu dare de mână. Fiind deaceeasi varsta şi avînd aceleaşi gusturi şi apucături, trăiau atât de legaţi unul de altul, încât lu­mea le zicea prietinii nedespărţiţi. Anselmo era de fel mai iubeţ, îi plăcea s'alerge după drăguţe, pe câtă vreme Lotario umbla la vânătoare, la care avea deosebită aplecare ; dar şi Anselmo îşi părăsea uşor drăguţele de hatîrul lui Lotario, precum şi Lotario, de dragui lui Anselmo, da bucuros uitării petrecerea vânatului.

Pe neastâmpăratul Anselmo l'a prins în mrejele ei o tînără frumoasă, Camilia, şi atâta l'a ameţit, încât l'a hotărît s'o ceară în căsătorie. Unirea lor era foarte potrivită, fiindcă şi dânsa îl iubea, şi peste puţin s'a şi făcut cununia.

In zilele d'întâi după aceasta, Lotario mergea să-şi vază prietinul după obiceiul său de mai nainte. Dar încet-încet a rărit-o cu vizitele : nu că se temea s ă deştepte vre-o bănuială în sufle­tul prietinului său, dar nu vrea să dea de vorbă lumii rele, trăind aşa prea d e aproape în casa unei tinere d e curând măritate. Anselmo luând seama ia asta, i-a spus lui Lotario, că mai bine nu se'nsura, decât să ajungă a vedea răcindu-se astfel bunul lor prieteşug ; apoi l'a rugat să-i vie iarăşi ca mai nainte în casă, că şi nevastă-sa ar fi foarte mâhnită, aflând, că dânsa e pricina răcelii dintre cei doi prietini nedespărţiţi.

Lotario n'a mărturisit adevărata pricină a purtării lui, ci a căutat să născocească feldefel d e cuvinte ; dar, văzând, că Anselmo stăruie şi nu vrea s'asculte de nimic, s'a gândit să-i facă pe plac, să împace cât o putea mai bine prietinia şi cuminţia.

A trecut câtăva vreme astfel; Anselmo se tot plângea, că prea rar îl vede pe prietinul său, iar Lotario se feria cât putea de îndemnul bunului prieteşug. într'o zi când cei doi prietini se plimbau împreună, tînărul însurăţel a vorbit astfel:

„Iubite Lotario, tu mă vezi pe mine om în floarea vîrstei, cu avere frumoasă, având o soţie după dorul inimii mele, şi un prietin ca tine, cel mai bun şi mai statornic prietin de pe lume.. şi gândeşti, că eu trebuie s ă fiu fericit... Să nu crezi asta, că te amăgeşti ; nu sunt fericit de loc. O dorinţă ciudată, smintită poate, mă urmăreşte şi mă chinuie ; cu judecata n'o pot birui ; stăpânirea ei n'o mai pot înfrâna. Ţi-o spun ţie, prie­tine ; ai milă d e rătăcirea mea, şi gândeşte, că sau dorinţa asta, trebue să mi-se'mplinească, sau dacă nu, eu trebue să mor."

Lotario, îngrijat d e vorbele astea, a strîns cu dragoste mâna lui Anselmo şi i-a făgăduit că va face orce pentru liniştea lui.

„Află aşadar, a urmat acesta, taina mea de care faţă cu orcine altul decât tine m'aş ruşina, taina dela care îmi-atîrnă viaţa... Vreau să pun la încercare pe nevastă-mea ; vreau să m'asigur, că mă iubeşte ; că cu orce făgăduieli, stăruinţă, sau daruri şi cu toate silinţele, nu i-ar fi cu putinţă cuiva s'o scoată din minţi ; însfârşit vreau să-i pun credinţa şi cinstea la cea mai grea cumpănă... Şi fiindcă nu cunosc pe nimini mai vrednic de iubit, pe tine te-am ales pentru încercarea asta. Dacă nu vei putea tu să birui pe Camilia, atunci sunt sigur că este nebiruită : mă voiu bucura de fericire şi de linişte fără de nici o îndoinţă, şi numai ţie am să ţi le datoresc... Iar dacă, din ne­norocire, stăruinţele tale pe lîngă dânsa ţi-ar făgădui vre-o­ isbîndă, te cunosc ce prietin imi eşti ; sunt liniştit, ştiu că n'are s ă te lase cugetul a merge mai departe. Orşicum, cu tine, îmi ştiu şi cinstea la adăpost şi-mi îndeplinesc şi dorinţa pe care numai moartea mi-o poate stinge."

Lotario a stat mult pînă să răspundă , privind în ochii prietinului ; peurmă i-a zis : ­

„Ascultă-mă, iubite Anselmo... Dacă n'aş fi bănuit, că p e mine vrei să mă pui la încercare, nu te ascultam pînă'n capăt... Eu cred, că n'ai vorbit serios, şi nu vreau să-ţi amintesc, că unui prietin îi faci mare cinste cerându-i orce jertfă, dar că-l jicneşti adânc cerendu-i fapte vinovate. Cere să-mi dau viaţa pentru tine ; asta eşti în drept să mi-o ceri, şi ţi-o dau bucuros ; dar nu-mi cere să fac o faptă urîtă".

Anselmo a 'ngălbenit şi a plecat capul....

„ ..Cum ? a urmat Lotario, mai blând... E adevărat ce mi-ai spus ? Vrei să ispitesc eu pe nevastă-ta!... Dar tu, nenorocitule, o crezi cinstită şi fericirea ta atîrnă dela această credinţă! Pentru tine e bine să se 'ntêmple ceeace nădăjdueşti, ceeace doreşti, adică să rămână femeea cinstită: şi cinstiiă are să şi rămână, eu de asta nu mă'ndoiesc... Atuncea, spune-mi, ce ai câştigat ? Ce folos ţi~a adus această înşelătorie ? Nimic alt, fără numa căinţă veşnică... Să nu-mi spui că nimini altul n'are s'o ştie. Tu, tu singur o să-ţi aminteşti totdeuna, că fără nici un cuvênt ai supus la ocară pe cea mai curată soţie ; tu însuţi ai să te mustri fără 'ncetare, fără să te mai poţi bucura o clipă de dragostea ei ; fiindcă un glas tainic îţi va şopti mereu, spre a-ţi amărî viaţa zi şi noapte, că nu mai eşti vrednic de aşa bucurie...

Vezi dară, iubite Anselmo, că-ţi vorbesc numai şi numai de ce datoreşti ţie însuţi şi soţiei tale.... Nu-ţi mai spun nimic de ce-mi datoreşti mie : asta să ţi-o spună prietinia ce mi-ai arătat-o în todeuna".

Anselmo a ascultat posomorît, şi, dupăce a stat mult la gânduri, a zis încet şi mâhnit :

„Lotario, numai un singur cuvent am să-ţi mai spun : sunt bolnav, şi sunt sigur că am să mor de asta, dacă tu nu vrei să mă îecuieşti. Ome nia şi cuminţenia ta şi-au făcut datoria ; gândeşte-te acuma dacă prietinia ta nu va fi cuprinsă de mustrare când eu, pierzându-mi nădejdea în ajutorul tău, m'oiu duce să-l cer altuia, să încre­dinţez cine ştie cărui lipsit de omenie cinstea mea şi a Camiliei, liniştea şi fericirea mea... Căci sunt hotărît să fac şi asta, dacă tu nu vrei să mă scu­teşti de aşa primejdie, Iăsându-te pe voia slăbi­ciunii, nebuniei mele. Iţi făgăduiesc, mă jur cănumai o singură încercare îmi va fi de ajuns... Camilia d'ntr'odată n'are să greşească ; nu-ţi cer mai mult, şi voiu fi liniştit apoi toată viaţa".

Lotario s'a îngrozit auzindu-l pe Anselmo că are de gând să încerce cu altul, şi numaidecât s'a hotărît.

„S'a isprăvit, a zis Lotario... Dacă omenia, cuminţia, dreapta judecată nu mai au nici o pu tere asupra gândului têu, atunci trebue să ascult numai de glasul prietiniei şi să-ţi mulţumesc nebunia. Nu da nimănui însărcinarea pentru care m'ai ales pe mine : îţi făgăduiesc să-ţi îndeplinesc pe deplin dorinţa..."

La aceste cuvinte, Anselmo îi sare de gît şi-l strînge în braţe cu căldură ; îi mulţumeşte din suflet şi-i cere, îl roagă să înceapă îndată a se lega de Camilia. Lotario s'a'nvoit şi plin de compătimire pentru sminteala lui Anselmo, a făgăduit
că va merge să prânzească la ei chiar a doua seară. Şi, în adevăr, a şi mers.

Camilia l-a primit cu inima deschisă ca orce prietină nevinovată. D'abia s'a sfârşit masa, şi Anselmo, spunându-le că are numai decât treabă în oraş, a plecat grabnic, foarte încântat că-i lasă singuri între patru ochi. Lotario toată vremea a
vorbit cu Camilia despre soţul ei, despre dragostea lor, şi despre fericirea unei bune căsnicii. Camiiia era şi ea de părerea lui, şi aşa au stat amândoi de vorbă frumos vreo câteva ceasuri, după care Lotario a plecat de acolo. Anselmo îl
aştepta în uliţă şi, cum a dat cu ochii de el, l-a întrebat:

— Ei! ai făcut ceva ? I-ai s p u s că ţi-e dragă ? Ce-a zis? Ai ?
— N'am putut, a răspuns Lotario, să în­cep deodată ; e greu aşa numaidecât... Dar am cam adus vorba pe departe şi crez, că peste pu­ţin să-ţi spun ceva mai mult.
— Bine, a răspuns Anselmo, răbdare ! trebue răbdare... Din partea mea fii sigur, că te ajut cât se poate ; în fiecare zi am să vă las sin­guri şi aşa încât ea să nu poată cârmà.

În adevăr, acele întâlniri au urmat aşa vre-o două săptămâni. Lotario nu a făcut nimic în toată vremea asta ; dar a început să-i fie frică de Ca­milia, care din ce în ce şi ca frumseţe şi ca blân­deţe, i-se părea şi mai fermecătoare şi mai pri­mejdioasă. De aceea mereu îi spunea lui An­selmo, că toate silinţele îi sunt zadarnice ; că fe­meea nu numai nu-i dă nici o nădejde, dar încă l-a ameninţat că o să-i închidă uşa, ba chiar o să-l spună lui bărbatu-său.

— Foarte bine a zis Anselmo ; dar pînă acu i-ai vorbit numa ; trebuie să-'ncepi a-i face şi daruri: pe o femee cât de tare, o birui cu galantomia. Iacă patru mii de scuzi de aur ; cumpără, rogu-te pietre scumpe şi giuvaeruri şi dă-i-le Camiliei. Lotario i-a răspuns, că asta este o bătaie de joc, că el nu întrebuinţează aşa mijloace ruşinoase. Dar Anselmo i-a făgăduit, că asta este cea din urmă încercare; iar Lotario, deşi sătul să-l tot înşele, s'a hotărît să-l înşele mai departe.

Însfârşit, după vre-o câteva zile, ieşind Lotario dela Camilia, i-a spus prietinului, că darurile ce i-le dusese au supărat-o atâta, încât l-a ocărît ca pe un neruşinat şi i-a poruncit să nu-i mai calce prin casă, să nu-l mai vază'n ochi. Anselmo îl asculta trist şi nemulţumit:

— Ah! Lotario, Lotario! ce puţin te-arăţi tu vrednic de prietineasca mea încredere ! Am văzut, am auzit tot; eram ascuns în cămăruţa de-alături. Nu i-ai spus nici o vorbă, şi dupăcum v'am auzit eu vorbind, văd, că din nenorocire tu n'ai de gând măcar să-i pomeneşti de dragoste.

Lotario s'a supărat văzându-se prins cu minciuna, şi cu ruşine şi-a mărturisit-o, făgă­duind, cu hotărîrea de a se ţine de-acum de vorbă. Anselmo l-a pus să jure; şi ca să-i netezească şi mai bine calea, a spus acasă, că nişte daraveri grabnice îl silesc să lipsească opt zile trebuind să meargă la o rudă la ţară. Plecând, n'a lipsit s'o roage pe nevastă-sa ca, pe tot timpul cât el nu va fi acasă, ea să primească regulat pe prietenul lui; şi cu toate împotrivirile femeii, el a stăruit, ca în fiece zi Lotario să vie a prânzi cu ea şi să nu se despartă de ea nici o clipă.

De! vezi ce ticălos smintit! auzi dumneata ce nenorocit vrăjmaş al lui însuşi!... De a doua zi chiar după plecarea lui, prietinul Lotario a venit la Camilia; dar n'a mai găsit-o singură. Dedese mai dinainte poruncă uneia dintre slujnicile ei, anume Leonela, să stea cu dânsa în salon. Purtarea de femee cinstită a Camiliei, pe lângă asta farmecul care ei i-se părea lui acuma din ce în ce mai puternic, hrăneau şi sporeau o patimă ce prea târziu şi-a înţeles-o Lotario. Nu mai erà chip să şi-o stăpânească: cu groază şi-a simţit bine nenorocirea, a voit să fugă, dar nu i-a fost cu putinţă; şi, uitându-şi de prieteşug, de cinste, de omenie, a căzut în genunchi dina­intea Camiliei şi i-a mărturisit, turburat, pierdut, că el este nebun după ea. Camilia s'a ridicat mândră şi aruncând asupra lui o privire plină de despreţ, a ieşit de acolo, lăsându-l prăpădit şi aiurit.

S'a gândit femeea mult, ce e de făcut. După porunca hotărîtă a lui Anselmo, neputând închide lui Lotario casa, i-a scris chiar în seara aceea un răvaş bărbatului şi i l-a trimis cu un om într'adins, aşa :

„Încrederea ce îmi arăţi lăsându-mă singură acasă îmi face mai multă cinste decât mâhnire. Dacă însă ai să mai întârzii, atunci te rog dă-mi voie să mă duc la părinţii mei până vii să mă iei acasă. Cel puţin la părinţii mei o să stau de vorbă cu dânşii despre dragostea mea pentru dumneata şi despre mâhnirea ce mi-o face îndelungata dumitale lipsă. Despre asta nu pot vorbi cu prietinul pe care mi-ai poruncit să-l primesc în toate zilele: lui îi place să vorbească numai de el însuşi. Nepotrivirea aceasta dintre el şi mine mă face a crede, că ar trebui să te întorci cât mai de grabă".

Anselmo n'a mai putut de bucurie când a primit scrisoarea : nu s'a mai îndoit, că Lotario s'a ţinut de vorbă, şi i-a răspuns femeii, că nu cumva să meargă la părinţi, că el se 'ntoarce acasă cât de curând. Acest răspuns, mai ales, că nu pomenea nimic despre cele cuprinse în scrisoarea ei, nu i-a plăcut Camiliei; cu toate astea, ea s'a hotărît să-şi aştepte bărbatul, fără să se plângă şi fără să-i mai dea zor, şi fiindcă era sigură de cinstea ei, l-a lăsat pe Lotario să vie mereu pe la dânsa.

Prietinul, cu cât da de mai mare împotrivire, cu atât mai adânc simţea focul patimii; nu se mai putea stăpâni ; a venit şi mai des la Camilia; n'a perdut o zi, un ceas ; a întrebuinţat toate mijloacele ca să o îmblânzească, să-i atingă inima, să-i insufle milă măcar.

Lotario era om plăcut, bine crescut şi cu purtări foarte frumoase. După stăruinţe neobosite, ajutate de nebunia lui Anselmo, care sta mereu la ţară, a simţit Lotario că femeea începe să cam şovăie. Atunci şi-a îndoit stăruinţele; a rugat-o în genunchi , a vărsat lacrime, s'a tăvălit la picioarele ei, pe care i-le-a atins cu fruntea ca ieşit din minţi, şi, zi de zi, tot aşa, şi iar aşa... până când...

Auzi! Ar fi crezut, ar fi gândit cineva ? Camilia şi Lotario! Amândoi erau născuţi cinstiţi; niciodată vreo dorinţă vinovată n'ar fi încolţit în sufletele lor curate, dacă nebunia lui Anselmo nu i-ar fi silit zi cu zi să se apropie încet-încet şi unul şi altul de-o primejdie care trebuia pînă la urmă să le pună capul.

Anselmo s'a întors dela ţară, şi a d'întâiu grijă i-a fost să alerge la Lotario. Acesta, ascunzându-şi cât a putut mai bine turburarea şi ruşinea, i-a zis:

— Prietine, poţi fi mulţumit : Am întrebuinţat toate stăruinţele pe lângă nevastă-ta, toate mijloacele pe care le poate insufla patima dragostii, în zadar : întâiu s'a mâniat ; pe urmă, şi-a bătut joc de mine. De alte amănunte, nu mai mă'ntreba ; căci m'ai umili degeaba. Poftim, ia-ţi diamantele 'napoi, şi bucură-te'n linişte de feri­cirea că ai de nevastă pe cea mai credincioasă femee din lume.

Anselmo, încântat de vorbele acestea, l-a îmbrăţişat cu multă căldură pe bunul, pe cinsti­tul şi credinciosul său prietin, care-i făcuse o aşa de mare îndatorire... şi i-a mai adăogat :

— Da ! decât, te rog, dragă Lotario, te rog foarte mult să vii pe la mine ca şi când nu eram acasă ; să-i arăţi nevestii-mii că tot ţii la dânsa, să oftezi, să vază că tot o iubeşti, şi să faci că te fereşti de mine. Eu te ajut la asta cum nu-ţi poţi închipui ; căci înţelegi tu că ea nu trebue să bănuiască de loc că a fost înţelegere între noi.

Lotario, aplecându-şi ochii, a răspuns că fi­reşte asa va face. A trecut câtăva vreme aşa : fericiţii îndrăgostiţi n'aveau nevoie de multă şiretenie ca să înşele p e soţul care le înlesnea fericirea. Camilia, vinovata Camilia, fusese silită să-şi descopere taina tinerei Leonele, una din slujnicile ei la care ţinea ea mai mult. Până la o vreme, Leonela fusese fată foarte cuminte ; dar văzând ce face stăpână-sa, i-a dat şi ei drăcii prin cap : şi-a găsit şi ea un drăguţ ; şi de-acu, fiindcă o avea la mână pe Camilia, a îndrăznit să-şi aducă noaptea drăguţul în casă. Stăpâna a aflat de asta, dar a fost nevoită să rabde obrăsnicia slujnicii.

Simţea ea bine că, după vina ei, nu mai avea drept a cere nici slugilor s'o mai cinstească, că trebuia să fie şi ea tăinuitoarea slujnicii, cum şi aceasta îi era ei. Lotario nu ştia nimica de încurcăturile Leonelei. O dată, când aştepta să se crepe de ziuă pe dinaintea caselor lui Anselmo, vede coborînd un om de pe o fereastră dela odăile Camiliei. Numai decât a turbat ; a gândit că-i alt drăguţ al femeii, că ea îl înşală şi pe el cum a 'nşelat cu el şi pe bărbat ; s'a luat repede după omul acela, dar, la o cotitură, l-a perdut din vedere.

A rămas nenorocitul Lotario în drum, cu mintea rătăcită ; şi, ce să facă ? S'a dus îndată la An­selmo, l-a sculat din somn, şi i-a spus gîfîind pe nerăsuflate:

— Prietine, de multă vreme îţi ascund o taină grozavă. Camilia nu mai e Camilia : slăbiciunea ei n'a putut înfrunta îndelunga încercare la care am supus-o ; mi-a făgăduit să mă primească în taină cum vei mai pleca de acasă. Fă-te că pleci undeva, întoarce-te binişor şi te ascunde : vei vedea cu ochii vina ei şi pe urma... pedepseşte cum crezi de cuviinţă!

Anselmo a'ngăibenit, a'nceput să tremure şi i-a răspuns cu glasul înecat că aşa are să facă; pe urmă a început să plângă ca un nenorocit şi, fără să facă vre-o mustrare prietinului, l-a rugat să-l lase singur.

Lotario îndată s'a căit de ce făcuse; dra­gostea biruise necazul. L-a apucat desnădejdea că dedese pe mâna soţului înşelat sarcina răsbunării, în loc să-şi răsbune el însuşi, într'un alt chip poate mai puţin crud; şi n'a găsit altă îndreptare la greşala lui decât să-i dea de ştire în grabă Camiliei: i-a scris făcându-i amare mustrări că l-a înşelat şi pe el şi arătându-i ce primejdie o ameninţă fără întârziere.

Leonela i-a adus răspunsul, şi i-a arătat cu dovezi netăgăduite că omul care se dedese jos pe fereastră era drăguţul ei, nu al stăpânii-sii. Fără multă greutate a înţeles Lotario ce mare greşală făcuse descoperindu-şi bărbatului taina...

— Linişteşte-te, i-a zis Leonela, o să scă­păm uşor din încurcătura asta : numai atâta trebue să faci dumneata, să m'aştepţi gata până viu eu să te iau.

In vremea asta, nenorocitul Anselmo îi spusese nevestei că iar e silit s ă plece de-acasă pe mai multe zile, şi, făcându-se că por­neşte, s'a'ntors pe furiş din drum şi s'a ascuns într'o cămăruţă, alăturea cu odaia Camiliei. Femeea, ştiindu-l acolo, se plimba de colo până colo prin odaia ei, se făcea că e smăcinata pînă'n fundul sufletului, se oprea pe loc, ofta, vorbea singură ; pe urmă iar, de colo pînă colo, Anselmo d'abia îşi ţinea răsuflarea urmărindu-i cele mai mici mişcări... De-odată, femeea chiami cu glasul tremurând pe Leonela şi-i zice:

— Du-te de-mi adu pumnalul bărbatu­lui meu.
— Pumnalul?... Doamne sfinte! ce vrei sä faci cu pumnalul, stăpână ?
— Nu răspunde!... Fă ce-ţi poruncesc ! Leonela a adus pumnalul. Camilia l-a tras din teacă; i-a încercat vîrful şi l-a ascuns în sîn. Apoi privind la Leonela cu ochii plini de mânie, i-a zis:
— Acuma mergi la neomenosul, la lipsitul de suflet, la mişelul de Lotario, care vrea să mă necinstească, şi adu-mi-l aici, acu, numaidecât.
— Stăpână, a răspuns Leonela făcându-se că tremură de spaimă, pentru Dumnezeu, gândeşte ce vrei să faci! Vrei să ucizi pe Lotario ? dar o să ai atâta putere ? şi cum o să ascunzi omorul? şi ce are să zică bărbatul dumitale ? cum o să-i poţi spune adevărata pricină a acestei grozave fapte ? şi chiar cinstea dumitale, atât de scumpă, n'are să fie întunecată când
s'o svoni în lume de această întâmplare ? Gândeşte-te, rogu-te, la ce primejdii te duci!...

Ce-mi pasă de orce primejdii! a strigat Camilia; numai de o primejdie, numai de o nenorocire mă cutremur: să nu calc credinţa ce am jurat-o celui mai iubit şi mai nobil soţ. Un om cu sufletul de câne, jucându-se cu încrederea soţului meu, vrea să ne facă de ocară casa : nu ! n'ascult de nimic! nu mai mă gândesc la alta decât la ticăloşia lui şi la răsbunarea mea... Du-te, Leonelo, şi fă ce ţi-am poruncit!

Şireata Leonela s'a supus. Anselmo, în culmea fericirei şi recunoştinţei, pătruns de dra goste pentru scumpa lui soţie, era cât p'aci să iasă de unde sta ascuns şi să-i cază în genunchi ; dar s'a gândit mai bine să se bucure de această nepreţuită privelişte; şi-a şters lacrimile de bu­curie şi a stat nemişcat în cămăruţă.

Lotario nu s'a lăsat aşteptat mult. Cum l-a văzut, Camilia a scos pumnalul şi întorcându-l cu vârful spre sânul ei, a zis :

— Opreşte-te, Lotario ! un pas să nu mai faci ! şi... Ascultă-mă... Ai îndrăsnit încă de mult să-mi vorbeşti de dragoste. Eu i-am dat bărbatului meu să'nţeleagă ce fel de prietin îi eşti ; dar n'a putut înţelege... Era fireşte sigur şi de mine ca soţie şi de dumneata ca prietin. Atunci am cre­zut că despreţul meu, tăcerea mea, purtările mele au să te vindece de patima dumitale, pe care eu, o socotesc drept o ocară pentru mine. Dar pe semne ca fără să vreau ţi-oiu fi dat pricina să mă despreţueşti dumneata pe mine, fiindcă am vaăzut că, uitându-ţi de cinste şi de datoria prietiniei ai urmat înainte cu neomenia. M'ai obosit cu stăruinţele dumitale până'ntr'atât încât, spre a scăpa odată pentru totdeuna de ele m'am hotărît să te chem astăzi, când iar sunt singură, fără ajutorul lui Anselmo, ca să te răsplătesc de dragostea dumitale. Nu te aştepta la nici o mustrare ; crez că numai şi numai femeea e vinovată când un om cutează să-i vorbească a doua oară de dragostea lui şi de necinstirea ei. Ai crezut că mă poţi necinsti : e vina mea , şi pentru asta eu însumi trebue să mă pe depsesc!

Zicând acestea, şi-a ridicat braţul încet ca să o poată opri la vreme Leonela, şi făcându-se că luptă cu slujnica, s'a împuns uşurel în umărul stâng şi a căzut jos plină de sânge. Bietul Anselmo, a leşinat în cămăruţă. Lotario, îngrozit de pînă unde poate merge prefăcătoria unei femei vinovate, s'a repezit s'o ridice, i-a legat rana care era numai o sgîrietură de nimic, şi pe urmă a alergat să îngrijească de prilostitul său prietin.

Acesta, fiind de acum sigur că nevasta lui e cea mai credincioasă soţie de pe faţa pămân­tului, a întrebat întâiu spăimântat, nu cumva rana e primejdioasă. Lotario 1-a încredinţat că nu-i nimic ; iar Anselmo 1-a luat în braţe şi l-a sărutat pe bunul său prietin, care mâhnit şi sdrobit de mustrarea cugetului, nu ştia cum să scape de atâtea dovezi de prietinie. Dar Anselmo n'a luat seama la sila prietinului ; s'a făcut că se'ntoarce seara acasă din călătorie ; şi-a găsit nevasta cam bolnăvioară, şi a mângăiat-o cu mai multă dragoste ca niciodată... Şi astfel, cu aşa groasnică şiretenie cei doi îndrăgostiţi au mai încornorat încă multă vreme pe acel nenorocit smintit, a cărui nebunie după ce i-a prăpădit cinstea trebuia până la urmă sä-i ia şi viaţa.

Trăia acuma liniştit amăgitul, fericit în rătăcirea lui, între necredinciosu-i prietin şi vinovata-i soţie. In faţa lui, Camilia s e arăta tot mânioasă pe Lotario, care nu se plângea deloc de asta, fiindcă avea cu ce să se mângăie ; dar Anselmo îi spunea mereu femeii că rău face de-l prigoneşte pe prietinul lui cel mai iubit, şi, afară de asta, altă neînţelegere nuera între cei doi soţi.

Leonela fireşte, fiindcă stăpână-sa îi trecea acum toate voile, ajunsese de nu se mai sfiia de nimica ; mai ales de când cu istoria pumnalului, se făcuse foarte obraznică : în fie ce noapte îşi primea drăguţul în odaia ei, despărţită numai cu
o uşă de odaia stăpânei. Într'o noapte se deşteaptă Anselmo din somn şi i-se pare că aude sgomot la Leonela. Sare din pat, ia o armă şi se repede la uşă ; împinge ; uşa nu se lasă. Atunci trage un picior, uşa se dă de părete ; Anselmo întră şi vede un om sărind pe fereastră afară ; şi totdeodată Leonela cade în genunchi şi-i strigă:

— Linişteşte-te, stăpâne, linişteşte-te! Omul care a fugit de aici este bărbatul meu.

Anselmo, mânios, trage spada şi ameninţă pe Leonela, care, tremurând de groază, îl roagă­ să-i cruţe viaţa, şi-i făgăduieşte să-i descopere nişte taine foarte însemnate pentru cinstea lui.

— Spune numai decât, răspunde Anselmo, or te omor acu.

Leonela îl roagă cu lacrimi ferbinţ; să aştepte până a doua zi şi se jură pe ochii ei că are să-i spună tot. In vremea aceasta, Camilia deşteptată de sgomot şi văzând că bărbatu-seu lipseşte, începe de alături să ţipe şi să-l strige. Anselmo, auzind-o, încuie pe Leonela în odaia, ia cheea şi se'ntoarce repede să-i spună nevestei ce s'a 'ntâmplat.

Camilia, mai mult moartă decât vie, nu s'a'ndoit că a doua zi Leonela o să-i-le dea toate pe faţă. Atât i-s'a turburat mintea de spaimă încât n'a mai văzut alt mijloc de mântuire decât să fugă de-acasă. A aşteptat până ce a adormit bărbatu-seu ; s'a sculat binişor, şi-a luat giuvaerele şi o pungă cu aur, şi eşind în vîrful degetelor, cu mare luare aminte, pe uşa de cătră uliţă, a alergat până încă nu mijä de zori să bată'n poarta lui Lotario. Omul s'a deşteptat şi a aflat dela dânsa în ce primejdie se aflau şi, ca să-i scape măcar viaţa nenorocitei, a dus-o numai decât într'o mănăstire din oraş, unde era stariţă o soră a lui. După ce a lăsat-o în buna siguranţă, s'a'ntors iute acasă, a încălecat şi, fără a spune încotro se duce a eşit repede din cetate.

Când s'a deşteptat Anselmo de dimineaţă, a rămas încremenit văzând că nevastă-sa lipseşte; a chemat-o, a căutat-o în toată casa ; femeea nicăieri; s'a dus în odaia Leonelei, şi acolo a văzut atîrnând de fereastră deschisă două pânzături înodate : slujnica fugise. S'a întors iar în casă, a'nceput să strige, să sbiere după Camilia; a ridi­cat toată casa'n picioare : nimini nu putea şti ce s'a făcut stăpâna. Atunci Anselmo a mers într'un suflet la Lotario : la poartă i-a spus sluga cre­dincioasă a prietinului că stăpânu-seu îşi luase toţi banii şi plecase călare de vre-o două ceasuri dis de dimineaţă fără să spună unde se duce.

Din ce în ce mai aiurit, Anselmo s'a'ntors înapoi, unde şi-a găsit casa deşartă : slugi, sluj­nice, toţi dosiseră de frică să nu-i bănuiască pe ei că au ajutat-o pe Camilia să fugă. Anselmo, singur, părăsit de nevastă, de prietin, de oamenii lui, de toată lumea, a crezut o clipă că pică mort de durere. Dar tot a mai putut să-şi facă inimă, să meargă a afla vreo mângâiere la un neam al lui dela ţară : a'ncălecat şi a pornit. N'a putut însă merge prea departe ; la vreo jumătate de
poştă, a simţit că se'nvârteşle pământul cu el ; a descălecat, s'a lăsat d'alungul pe brânci subt un copac ; şi luându-şi obrazul în amândouă mâinile s'a pornit pe plâns... şi a plâns... a plâns, pînă n'a mai putut nici să plângă.

Sta de mult acolo în aşa stare vrednică de milă, când, ridicându-şi puţin capul, văzu trecând un călăreţ, care venea încetinel dinspre Florenţa. Anselmo l-a salutat şi l-a'ntrebat obidit ce se mai aude nou prin cetate.

— Lucru mare, a răspuns călăreţul oprindu-şi calul : Lotario, ştii, ăi fi auzit de el şi de Anselmo, cei doi prietini nedespărţiţi... Lotario i-a furat nevasta lui Anselmo şi a fugit cu ea az-noapte. Azi pînă'n ziuă au prins-o oamenii stăpânirii pe o slujnică tocmai când fugea şi ea de acasă ; ea a mărturisit că era dragoste veche la mijloc. În tot tîrgul numa de asta se vorbeşte.
— Şi, a'ntrebat nenorocitul, ştie cineva pe ce drum au apucat fugarii?

Aş ! a pornit multă lume a stăpânirii în goana lor ; dar nu le-a putut da de urrnă, că ei au fost plecat de cu noaptea. Zicând acestea, călăreţul a dat călcâie şi şi-a urmat drumul .

Anselmo în culmea desnădejdii nu s'a mai îndoit de adîncimea ticăloşiei l u i ; s'a tîrît cum a putut pînă la casa rudei lui ; şi acolo, stins de puteri, cu ochii rătăciţi, d'abia mai ţinându-se pe picioare, s'a rugat să-i dea un pat să se odihnească şi să-l lase singur. A doua zi pînă foarte târziu nu s'a arătat ; ruda a început să intre la bănuieli, şi a intrat în odaie ; acolo a găsit pe bietul Anselmo jumătate culcat pe pat şi jumătate rezemat cu capul pe masă, ţinând încă o pană şi cu o hârtie scrisă dinainte-i. L-a chemat de mai multe ori, crezându-l c'a adormit aşa ; l-a mişcat ; nimic ; l-a apucat de mână, şi a văzut că mâna i-era ţeapănă şi rece ca ghiaţa... Murise... murise de mâhnire scriind aceste cuvinte:

"Curiositatea cea mai nebunească o plătesc cu cinstea şi cu viaţa. Dacă află Camilia dé moartea mea, să ştie, să fie sigură că mor iertându-o. Eu singur sunt de vină ; mi-s'a cuvenit să pierz dintr'odată şi nevasta şi prietinul, căci numai eu i-am împins la ce trebuia neapărat să se..."

Atât. Mai mult nu putuse scrie. Vestea despre moartea lui s'a răspândit îndată. Camilia s'a călugărit chiar în mănăstirea unde fusese adapostită, şi puţin după aceea a murit şi dânsa. Lotario, sdrobit de mustrarea cugetului, s'a dus în răsboiu să-şi găsească liniştea prin moarte, şi a găsit-o. Aşa s'au sfârşit aceşti nefericiţi, toţi vrednici de plâns, numai şi numai din pricina unei jucării nebuneşti.

———
  1. Si ca tot veni vorba : vedeti acolo garagatie si blogareala, "Domnii dela „Tribuna" sunt foarte pripiţi. In Nrul din 4 Maiu al ziarului lor, m ă făcuseră reacţionar get-beget, pentru că în articolul meu din 27 Aprilie apărut în „Românul" afirmasem, că azi nici un ziar de-al nostru nu atinge măsura ideală şi pentrucă susţinusem teza [...]" scl etc ad nauseam.
    (n. Tr.) []
  2. Această povestire se găseşte în istoria prodigio­sului DON QUIXOTE DE LA MANETA al ilustrului Miguel Cervantes-Saavedra. (1547—1616) Pentru unii povestitori din ziua de astăzi, publicarea unei aşa lucrări de artă ar pu­tea părea o umilitoare ironie, ca şi trecerea unui meteor înflăcărat, prin înalt, pe d'asupra unor focuri de artificii. Altora însă, mai puţin susceptibili, le poate fi de mare folos, luminându-le un moment aspra cale a artei literare.
    — Dăm aci povestea aceasta în traducere liberă. In pri­vinţa formei deosebite româneşti, traducătorul îşi rezervă toate drepturile garantate prin legi.
    (I. L. C.) []
Category: Cuvinte Sfiinte
Comments feed : RSS 2.0. Leave your own comment below, or send a trackback.

5 Responses

  1. tl;dr

  1. [...] Presa de-atunci si blogurile de astazi - poduri peste o suta de ani Marti, 04 Octombrie, Anul 3 d.Tr. | Autor: Mircea Popescu Sa purcedem copiind frumusel un articol polemic semnat de onorabilul dr. Victor Bontescui si publicat in Romanul, numarul 98 pe anul 1911 (articol la care am mai avut ocaziunea a ne referi in treacat cind cu retiparirea Curiosului pedepsit a lui Caragiale). [...]

  2. [...] in miscare proiecte de studiu si documentare precum culegerea si publicarea primei editii din Curiosul Pedepsit de I. L. Caragiale online, ducind la recuperari de texte remarcabil de aplicabile astazi, la o suta de ani de la [...]

  3. [...] il angajeaza pe prietenul sau intr-o conversatie cu subintelesuri multiple, ceva in stilul povestii omonime de-acum doua sute de ani, tradusa dupa o poveste si mai omonima de-acum si mai doua sute de ani. [...]

  4. [...] he only was testing her, and so on and so forth, they end up all friends in a freely fuckfest as these stories always [...]

Add your cents! »
    If this is your first comment, it will wait to be approved. This usually takes a few hours. Subsequent comments are not delayed.