Statul proprietar, de fapt

Adina Vasilescu, femeie fericita, chiar daca nu tot timpul (banui ca se refera la timpul cand cacariseala de rol.ro facea la rand toate nefacutele specifice unei "piete" inexistente compuse din actori in cel mai literal sens, oameni decupati din mucava si pictati sa semene a profesionisti) isi vinde 9,98% din participatie intr-o afacere inexistenta. Nu zic inexistenta pentru ca nu face bani, ci pentru ca nu-i, de fapt, o afacere.

10% din actiuni pentru care eu i-am facut, cu generozitate, o oferta supraevaluata. De ce este supraevaluata ? Pentru ca propune sa schimbe bani adevarati pentru o participatie intr-o chestie care nu-i, de fapt, o afacere. La fel de bine as putea sa cumpar opinii de analisti de televiziune, indulgente de popi simonisti, garantii financiare de la CEC si alte piei de closca productie autohtona. Sau, ma rog, la fel de rau.

Problema fundamentala cu a fi proprietar intr-o chestie care nu-i, de fapt, o afacere este surprinzator de simpla : nu esti, de fapt, proprietar pe nimic anume. Te afli, de fapt, intr-o situatie mai proasta decat unul care n-are nimic : ai o angara. De fapt.

Problemele femeii fericite cunoscuta si drept Adina nu intereseaza, de fapt, pe nimeni. Cel putin nu la modul personal. Din ele se poate trage totusi o concluzie interesanta despre problemele statului proprietar, care ar trebui cel putin sa intereseze pe toata lumea, mai ales intr-un cvasi-stat in tranzitie inspre o economie reala.

In mod normal, statul isi trage veniturile din impozitarea persoanelor (de fapt sau de drept) sub jurisdictia lui. Lasand la o parte pe moment problema impozitarii persoanelor de fapt, se ne concentram pe persoanele de drept. In raport cu ele, statul are o garantie foarte simpla ca-si va primi veniturile fiscale pe care se bazeaza : daca nu le primeste, pune sechestru pe ele si le scoate la vanzare. Ele fiind valoroase (lucru stabilit prin miscarea pietei), se vor gasi cumparatori care sa achite statului valoarea impozitului.

Daca statul este insa in acelasi timp si "proprietar" asupra unei astfel de persoane de drept, el pierde aceasta importanta (prin unicitate) masura asiguratorie : nu-si mai poate scoate la mezat propria proprietate ca s-o pedepseasca ca nu i-a platit impozitele. In schimbul acestei pierderi insemnate nu castiga insa nimic, pentru ca statul nu poate fi, prin insasi natura lucrurilor, proprietar a ceva de valoare. Tot ce atinge statul se transforma instantaneu si complet in gratuitate, prin insasi lucrarea modului in care a ajuns statul sa atinga lucrul respectiv.

Ca atare, singurul lucru la care poate duce proprietatea statului asupra unei persoane de drept, oricare ar fi ea, sunt pierderi din veniturile fiscale, care sunt certe in masura in care este cert ca orice lucru facut de om va intampina si dificultati, si in plus, ca bonus, dezinteresarea persoanei respective de la mentinerea propriei valori. Care, fiind in proprietatea statului, nu mai conteaza, fiind din principiu egala cu 0 indiferent de circumstante.

Avem deci doua ilustratii ale aceleiasi probleme economice fundamentale. O "afacere" care nu valoreaza nimic, pentru ca a fost cladita pe practici neortodoxe, si deci nesustenabile, in loc sa fie bazata pe un avantaj comparativ si pe aducerea de valoare, asa cum se cladesc afacerile adevarate, de-o parte, si o "afacere" care nu valoreaza nimic, aflandu-se in proprietatea statului, de cealalta parte, pun ambele acelasi fel de probleme, cel putin daca e sa judecam prin manifestarile "proprietarilor" : cauta cumparatori, la mica publicitate, categoria bunurilor fara valoare.

Atat Alina Vasilescu, cat si orice stat proprietar de afaceri se afla de fapt in postura de-a fi mai saraci decat cineva care n-are nimic. Atat economic, cat si, mai grav si mai trist, cu duhul.