Republicare

Titlu original : Semidoctul şi şoarecii, de Marius Chivu, pentru Dilema, Regimul artelor şi muniţiilor.

* Ceauşescu, critic literar. Ediţie, studiu introductiv şi note de Liviu Maliţa, Editura Vremea, 2007.

Volumul cu acest titlu persiflant conţine transcrierea stenogramelor a patru întîlniri pe care Ceauşescu le-a avut cu scriitorii: cea din 4 august 1971 de la Neptun, prima întîlnire "de lucru" de după celebrele "teze din iulie" care au pus capăt perioadei de relativ dezgheţ ideologic de la sfîrşitul anilor '60, o alta din 21 septembrie acelaşi an, din 4 februarie 1972 şi din 2 aprilie 1975, aceasta fiind şi ultima întîlnire pe care Ceauşescu le-a mai acordat-o scriitorilor. Nu e cum s-a sugerat în recenziile de pînă acum şi în studiul, altfel remarcabil, al îngrijitorului ediţiei, Liviu Maliţa, şi anume că Ceauşescu ar ieşi bine şi uman din aceste stenograme - Ceauşescu este doar un semidoct de un penibil rar care are un singur atribut: este dictator, fapt care-i dă dreptul de a nu fi contrazis, care-i permite să aibă, oricît de stupid, primul şi ultimul cuvînt (care e, de fapt, acelaşi). Impresia de abilitate nu e decît un efect al prestaţiei absolut deplorabile a scriitorilor prezenţi. Aceste întîlniri sînt iniţiativa lui Ceauşescu; nu atît o necesitate, cît o concesie. Pare că dictatorul este dispus la confruntare, dar, de fapt, lupta ideologică era deja cîştigată. Întîlnirile sînt o iluzie a dialogului întreţinută de Ceauşescu cu o perversitate pentru care nu trebuie, cum s-a spus, inteligenţă, nici măcar abilitate, cînd ai în faţă o masă informă de scriitori naivi, timoraţi, oportunişti sau, pur şi simplu, laşi. Imaginea de ansamblu a acestor întîlniri seamănă cu cea a unui laborant sinistru care se distrează eliberînd şoareci într-un labirint fără ieşire. Scriitorii ori nu intuiesc faptul că discuţiile sînt o farsă şi nu vor avea altă finalitate decît aplicarea "tezelor din iulie" (dar atunci ar fi trebuit să se vadă opoziţia lor, chiar dacă inutilă), ori se resemnează şi încearcă, ocolit, să obţină concesii neînsemnate (fapt care se şi întîmplă). Există o singură excepţie: A.E. Baconsky, singurul scriitor dintre cei prezenţi care are curajul de a protesta. Voi reveni la el, pentru că e singurul care merită.

Agramat (în stilul de azi al lui Becali: "Eu aş ruga să avem în vedere şi să introducem un spirit de muncă susţinută, să renunţăm la nişte lucruri de jignire..."), dogmatic cu idei puţine şi primitive, Ceauşescu aberează despre o artă meschin utilitară, o maculatură mincinoasă, aservită politic şi criminală propagandistic: "realismul socialist este o necesitate", prin urmare scriitorii trebuie să aibă un plan de "formare a omului construcţiei socialiste şi comuniste, omul nou, multilateral dezvoltat"; literatura să fie "literatură socialistă militantă" de pe poziţia "filozofiei materialist-dialectice" şi care "să servească cauza poporului, cauza construcţiei socialiste", aşadar o literatură cu funcţie socială ("funcţia estetică este tot o funcţie socială") susţinută de critici care "să nu aducă daune orientării ei ideologice", iar Uniunea Scriitorilor să fie o "uniune de activitate ideologică, nu numai de împărţire a fondului literar, o uniune de luptă pentru marxism-leninism". Ceauşescu vrea o întoarcere la poezia lui Alecsandri şi "un balet pe tema cooperativităţii" (Paul Everac este favoritul lui), vrea literatură pentru mase ("dacă nu scrieţi ca să înţeleagă şi cel din fabrică, şi ţăranii, şi bătrînii, atunci de ce scrieţi?"), inspirată de muncitori şi de munca în uzină ("dacă o să scrieţi numai Romee şi Juliete se satură lumea"), loc unde tinerii scriitori ar trebuie să şi lucreze ("şi în fabrică, dacă ar lucra ca inginer sau ca medic, tot îi rămîne timp să scrie") în timp ce scriu o literatură supravegheată ("sîntem în drept să promovăm ceea ce considerăm că ne serveşte"). Dar iată şi două adevăruri involuntare memorabile: "Marxismul s-a afirmat întotdeauna cu bătaie, nu de la sine" şi "Eu nu mă tem de cărţile proaste, eu mă tem de cărţile bune". Ambele afirmaţii sînt aplaudate cu frenezie de nişte scriitori pe care Ceauşescu îi jigneşte în fel şi chip, comparîndu-i ba cu trîntorii care sînt omorîţi pînă la unul, ba cu buruienile care trebuie smulse; nişte cîrpe de scriitori pe care, de fapt, îi evaluează corect ("discuţiile, tovarăşi, au fost destul de limitate, înguste") permiţîndu-şi să-i sfideze cu fraze ca acestea: "Nu e vorba de o literatură căreia să i se impună un anumit şablon, un anumit tipar. Este vorba de o literatură cu o concepţie unică".

În faţa acestui individ agresiv & primitiv care, practic, le ia totul, scriitorii, vizibil flataţi de atenţia acordată, se prezintă ca nişte victime şi îi răspund printr-un conformism dezgustător. Scriitorii se complac într-o cordialitate jenantă, consimt la histrionismul lui meschin şi la criticile dogmatice contribuind la consolidarea poziţiei dictatorului: îi spun ce vrea să audă, îl linguşeşc, apoi îşi fac autocritica, denunţă "filistinismul mic-burghez" sau "obtuzimea creierului uman" al celor care cenzurează pînă şi scrierile marxiste, se pîrăsc unii pe alţii fiind meschini şi penibili pînă la derizoriu, nu negociază absolut nimic, iar atunci cînd au ceva de comentat o fac precaut, ocolit, mult prea vag şi, în general, se leagă de detalii sau de frecuşuri personale rizibile - de altfel, Ceauşescu jubilează retoric: "Pînă la urmă, ce au de împărţit scriitorii între ei, tovarăşi?".

Al. Ivasiuc cere, în sotto voce, libertate, şi nu toleranţă pentru scriitori, iar Adrian Păunescu (avea în jur de 30 de ani), în stilul lui perfect duplicitar, apără Reconstituirea lui Pintilie, deplînge "libertatea excesivă a cenzurii", propune onoruri pentru Eliade (pe care, apoi, îl va "lucra"), nu înainte de a sublinia că întîlnirea cu Ceuşescu este "cel mai important moment din punctul de vedere al existenţei noastre, "de acum" mai nobile şi mai demne". Aurel Baranga îşi pune cenuşă în cap ("de vină sîntem noi scriitorii, pentru că noi facem literatura"), Aurel Mihale cere ca filozofii "să dezvolte mai mult tezele novatoare" ale marxism-leninismului, M.R. Iacoban face o paralelă între Ceauşescu şi Eminescu (luat ca referinţă absolută şi, astfel, terfelit de absolut toată lumea în frunte cu dictatorul semidoct; Constantin Chiriţă vorbeşte concesiv despre marele poet care a scris şi "poezii nesigure"), Aurel Baranga mărturiseşte că îi datorează lui Ceauşescu condiţia lui de scriitor (cîtă dreptate are!), Eugen Barbu se plînge de insuficienţă din partea criticii literare (România literară este acuzată de "liberalism", de mai toată lumea), susţine practica scriitorilor "în uzine şi pe ogoare" drept o "obligaţie elementară" şi îi atacă pe Al. George, pe Breban, pe Goma; Nichita Stănescu este autorul celei mai linguşitoare luări de cuvînt, elaborate pînă la greţoşenie, punînd textele Partidului în descendenţa crezului poetic al Văcăreştilor, Al. Andriţoiu deplînge - culmea ironiei! - "frica mic-burgheză 'a cenzurii' în faţa răspunderii faţă de manuscris", Eugen Jebeleanu vorbeşte despre "dragostea faţă de literatură a lui Marx", Titus Popovici atrage atenţia asupra faptului că tinerii scriitori au prea multe oportunităţi, existînd "pericolul profesionalizării timpurii", iar D.R. Popescu îi condamnă că "ei nu scriu, beau" ş.a.m.d.

Cum spuneam, Baconsky face figura unui splendid sinucigaş susţinînd că scriitorul nu este expresia politicii statului şi că nu trebuie să fie sincronizat cu ideologia "unui articol de fond din Scînteia", e de preferat să fie chiar incomod epocii, cere dreptul la diferenţă ("nu sîntem produse seriale") şi la experimente artistice, afirmă că scriitorul scrie pentru acei puţini, nu pentru "10 milioane de adulţi", că nu e nevoie ca scriitorii "să fie organizaţi în echipe militare pentru a pleca prin fabrici" şi sprijină o critică autonomă, "cenzura nefiind un instrument de critică literară"... Baconsky rosteşte şi cea mai frumoasă frază din acest sinistru volum: "Nu cred că o carte poate dăuna în mod grav unui sistem; acesta e un fel de a subaprecia literatura". Respect!

Majoritatea acestor scriitori nu mai înseamnă astăzi nimic, alţii vor fi în curînd uitaţi. O merită din plin! E singura consolare pe care o ai după ce ai citit aceste stenograme, certificat de deces al conştiinţei scriitorului din acei ani.

Nu as fi trecut la a republica textul, multumindu-ma cu o simpla referinta, daca nu ma frapa amanuntul acesta :

E criminal, tovarasi. Pana si dadatroll are zece cititori intr-o zi.