Povestea Elizei - I

Una dintre distractiile favorite ale copilariei mele era sa ne jucam prin podul casei unor rude mai indepartate, eu si nepotica lor, cam de-o varsta cu mine. Era o atmosfera calda si prafoasa sub tiglele incalzite de soare, o suprafata imensa masurata de linii intre scanduri groase de stejar, tocite de pasi si vreme.

Cufere de toate felurile, vechituri nenumarate, cuiburi de porumbei de pe vremea razboiului, masini de cusut, de tesut, de daracit, cutii goale, oale harbuite, scule al caror scop nu-l mai putea explica nimeni, sau cel putin nu ni l-a explicat niciodata. Nici n-ar fi avut de ce, nu mai serveau la nimic - varfurile rafinamentului unui mod de organizare sociala apus, nu infrant, pur si simplu apus, consumat sub propria lui greutate. Hamuri de cai.

Intr-o buna zi am ramas singur pret de cateva minute, nu mai tin minte daca ceva nevoie proprie ori chemare de-a adultilor a indepartat-o pe moment pe camarada mea, dar stiu ca eram singur, si-am deschis o lada mare, lunga, cu scriituri grabite in nemteste si stangaci in ruseste pe aproape toata suprafata, in care de altfel ne mai jucasem, si gasind intr-un colt un vraf de hartii, scrisori si caiete, am smuls afara un caiet de scoala. Ca si ale noastre, desi scria pe el Caiet Dictando, ceea ce m-a frapat, pentru ca asa li se spunea caietelor liniate, dar n-am vazut niciodata sa fie scris undeva, si intotdeauna ma intrebasem oare de ce "dictando" ?

Iata de ce. Se vede treaba ca in amintirea acestui artefact, pe care l-am si deschis de indata, cu ochii mariti si pulsul neregulat pe care le am si astazi cand scutur de colb vechituri uitate-n matele pamantului. Si care m-au condus, probabil, sigur, in multe dintre intortocherile potecii de-i zice viata, tot asa cum m-au condus si-n miezul jurnalului Elizei.

Tovarasa mea de joaca avea o sora, un fel de oaie neagra a familiei banuiesc, cu douazeci de ani mai mare decat ea, care se maritase cu un evreu si fugise peste granita. Desi n-am vazut niciodata poze de nunta, si-n galeria de rochii de mireasa a bunicii, fetelor bunicii, si fetelor fetelor bunicii iata ca a ei lipsea. Dar fuga-i certa, sau ma rog, macar absenta.

Am aflat peste ani, intalnindu-ma cu totul intamplator cu fosta copila cu genunchi perpetuu juliti, acum o domnisoara svelta si sfioasa, ca Eliza murise mai demult, intr-un accident de masina. Raman deci singurul care stie cum o chema cu adevarat, Eliza e doar un pseudonim. Si singurul care stiu ca tinuse un jurnal, pe-un caiet dictando.

Singurul, pentru ca fascinat de lectura si cu mintea aiurea, am ascuns in viteza caietul cand am auzit pasi veseli urcand inapoi pe scari, in modul clasic : pe burta, sub elasticul nadragilor. Dupa care mi-a parut imposibil sa scot la lumina captura, parea un fel de furt, asa ca l-am dus pe sest acasa si l-am ascuns. Ceea ce parea perfect in regula, cine stie cum functioneaza mintea copiilor celor puri si neatinsi de coruptiunea societatii celei fara de moral si fara de printipuri.

De multa vreme voiam sa-l public, dar n-am avut niciodata ocazia. Iata ca de-acum, de cand cu miracolul internetului, exista la indemana mea un proces editorial a carui discretie o pot controla in mod absolut. Voi ramane, deci, singurul care stie, chiar daca vag si aproximativ, cine a fost Eliza cea adevarata.

Dar va veti numara, alaturi de mine, printre cei care stiu ce-a scris ea.