Pentru bărbatul cel greu cari, luând o fimei guralivă, să duci să cei moarte la giudecată.

de Costache Negruzzi, care stia el ce stia.

Trebuia, o, giudecători, să mori păn a nu mă însura, şi să nu aud pe fimei vorbind atîte cîte am auzit.

Dar, fiindcă nu am scăpat de aceea pentru norocul meu cel rău, trebuieşti îndată după nuntă să viu la voi, pentru cari, iată, am venit. Şi aceasta nedreptăţăluit fiind de întîrzierea me, mă rog vouă! Fiindcă acum de departe am priivit folosul ca să-mi daţi sfîrşit astăzi hotărîrii, căci am agiuns întru atîta rău, încît de a nu trăi o socotesc mai bine decît de a fi cu fimeia.

Dar însă, mai daţi-mi, o, giudecători, înainte otrăvii încî un mic dar: să nu mă băgaţi în lungi voroave, suferind pe aceşti guralivi ritori a cărora viiaţă este întru a vorbi şi a răspunde. Căci mă tem ca nu cumva făcîndu-să întîrzieri în cuvînt, va afla fimeia lucrul, va aduci aice ace limbă a ei, şi vă va îneca şi pe voi şi pe mine; ca să nu să întîmple, deci, aceea, grăbiţi! Căci dacă fiind ea de faţă şi vorbind, io voi muri, fliaria muierii îmi va lua dulceaţa morţii. Pentru că, dacă cel ci au pus pravili politici nu ar fi fost cu perierghii şi zadarnic la scris (o pravilă a lui Solon legiuia ca neamul acelui ce să omoară singur să rămîie necinstit şi averea lui să-s iei în folosul casii obşteşti), nu aş ave acum treabă, sîrguindu-mă să vă arăt cum că trebui să mori, ce luînd pe ascuns o frînghie de la pat şi ducîndu-mă întru o pustietate, m-aş spînzura cu linişte de un copaci, fîrî să văd norod, nici să aud pe mulţi!

Dar, fiindcă acela supuindu-ne pe noi cu toate chipurile, nu au lăsat pe cineva nici stăpîn pe viiaţa sa, ci şi aceasta au supus-o giudecăţii, îl blastăm, dar însî mă supui şi sufăr tulburările celi din divan, pentru ca să scap de acum de altile mai amară. Acei dar care ştiu firea fimeiască, cred că mă vor ierta că nu mai pot trăi, iar pe cielalţi socotesc că trebui să le povistesc cu ce amar trăiesc! şi, deci, ascultaţi-mă, pentru dumnezăi!

Cît pentru aceşti caresunt aice şi rîd numindu-mă greu, puţin îmi pasă. Pentru că ce răsplătire să cei cineva mai mare de la dînşii, decît aceea care o au trăind aşa stricaţi, fimeietici, şi ticăloşi, giucîndu-să de-a purure şi neînvăţînd niciodată şi hăhăind şi fleoncăind cu nesocotinţă orice să întîmplă. Iar pe mine, o, giudecători, tatăl meu mă învăţa să-mi strîng minte şi să nu o slobod a să împrăştie, să orînduiesc celi ce trebuiesc şi nu trebuiesc în viiaţă, şi pe unile să le am, iar de celelalte să mă dipărtez; să cinstesc linişte şi să fug de tulburări, pe care urmîndu-le, o, giudecători, le fac nu pre mergînd la adunări, dar nu pentru că mă lenevesc spre folosurile obştii, ci pentru glasurile ritorilor care nu pot tace şi nu pre vîrîndu-mă în giudecătorii pentru numili aceşti multe a giudecăţilor: ziceri, anaforî, tragere, hotărîre, scriire, prescriire, pe care iubăsc a le numi şi acei ce nu au nici o treabă; cutări a cutăruia au jăluit asupra cutăruia — dar mie, celui care nici trag nici mă trage nime la giudecată, ce-mi trebui aceste? încî şi acest păcat a heretizmosului ce au ieşit în adunare, nu ştiu de unde au venit în viiaţă — cutare să-s bucure (τóυ τωδε χαíεδυ), pentru că eu, în numile dumnezăilor nu văd nici un cîştig dintru această vorbă, nici lucrurile celi triste nu să fac mai bune dacă aude cineva zîcîndu-i — să-s bucure!

Încî de dughenile acele cîte au ilău şi ciocan fug cu grabă, tarapanalile, herăriile şi multe altile, iar pe aceli meşteşuguri le iubăsc, care să săvîrşesc prin tăceri, cu toate că eu acum am găsit zugravi cîntînd cînd zugrăve. Aşa de drag le este unora să vorbascî şi să nu pot stăpîni pe sîne! Pănî cînd, deci, trăiem sîngur, dobîndem îndestulă linişte, fiindu-mi slugile învăţate să nu facă nimic de aceli de cari mă supăr, dar fiindcă au trebuit să dau şi piste răle, viind unul din cei isteţi, şi defăimînd holteie şi însurare lăudînd, au zis: Nu voi ca să necinsteşti numai tu sîngur însurăciune, fiind un dumnezău şi un dumnezău mare (Imeneu), şi poveste pentru oarecare fată de deosăbit neam, în ceasul frumsăţii, bogată, înţăleaptă şi la ale pînzii învăţată, şi în sfîrşit au adaos cum că agiunge să voiesc, şi nunta mi-i în mînă. Celelalte, i-am zis, lasă-le, atîta îmi spune, ci fel îi la limbă fetişoara? Căci ştii, prietine, fire me, că nu pot suferi om nici rîgîind, nici strănutînd, nici horăind, nici tuşind, dar aş voi mai bine să mă bată, decît să le sufăr aceste, iar guraliv, nici prin vis nu-l sufăr. Dar dacî să va întîmplă să vieţuiesc cu o aşa fel, cum socoteşti? Cum voi trăi?

Îndrăzneşte, mi-au zis, căci ea nu au învăţat de aceste, mai întăi poţi face pietrile să vorbascî, decît pe fată, încît, au adaos, mă tem, nu cumva aceasta să-i fii greşala, să tacă, zic, mai mult decît trebui. M-am supus, o, giudecători, căci cum nu, după ce am auzit aşa minunată zîstre — tăcerea; deci, cu adivărat dintru ace zi mi să gate otrava, căci nici acele nu au fost la ea măsurate, huiet mare, rîs mult, giocuri, neavînd minte de mireasă. Toate din toate părţile, cînd am adus pe această erinie (eumenidă) curge ca himarii cari, împreunîndu-să la un loc, fac un straşnic sunet, încît puţin au lipsit ca, aruncînd cununa, să fug din mijlocul nunţii; dar însă socotind că aceasta este a lucrului neplăceri iar nu chipul fimeii, am răbdat pănî la camară, bătîndu-mă de huiete, cu toate că aceasta era, cît pentru viitoriul război, o pace liniştită. Căci pănî a nu să face încă miezul nopţii, vorbeşti nu ştiu ce, ocărind patul; şi pe mine acest grai nu puţin m-au tulburat, căci nu să cuvine la o mireasă! Pe urmă, mă întreabă de dorm? Aceasta mai tare m-au supărat. Al triile, mă întreabă alta, şi al patrăle alta. Iar eu nu răspundem nimica, dar mă ruşinam cătră o făr de ruşine, şi lucrul s-au întors pe dos, bărbatul tace, iar fimeia grăie.

Agiungînd acum pănî cătrî ziuă, sculîndu-mă m-am dus la ce ci era triimisă de părinţii ei împreună cu ea, şi ci-i aceasta? o întreb. Mireasa sloboade vorbe în noaptea ce dintăi, şi nu puţine? Aşa, au zis, sămn de dragosti eşti acesta şi arătare glasului, dar tu eşti sălbatic, căci aceste aşa trebuie să fie. M-am supus iarîş şi adauăzi mai mult am aflat nenorocirea me care era mai mare decît ce de cu sară, căci poroncind ca să vie la dînsa slujnicile, cerceta să afle numile tuturora, şi a părinţilor, şi a mamilor, fiind şi eu de faţă, şi cîţi copii fiiştecare au născut, şi cîţi i-au murit, şi pentru aşternuturi întreba, şi de oale, şi de sapă, şi de greblă, şi de cucoşi cîţi avem.

— Nici unul, am zis, nu este la noi cucoş, căci nu-l sufăr să cînte, iar dacă nu-i tace, nici pe tine! Iar ea îndată au întins laudă cucoşului, şi din ce pricină s-au prifăcut în pasări, şi cum că era ostaş următori lui Aris, şi cum că aceasta să vedi de pe creasta, pintinii şi mînia lui. Încă lăudînd ea, lăsîndu-o, m-am dus la cel ce au cusut nunta ce bună şi, o, minunatule! i-am zîs, ţ-ai prăpădit prietinul, şi i-am povestit toate. El mi-au făgăduit cum că va conteni ea cît de în grabă, şi nu va mai fi aceasta.

Iar viu acasă şi ea îndată m-au întrebat: Unde-ai fost? De unde vii? Ce veşti să aude? Fîcutu-s-au rînduiele de bir? Scrisu-s-au hotărîri? Pus-au cineva vreo pravilă? Împlinitu-s-au giudecăţile? Trasu-s-au cineva la giudecată? Prinsu-s-au cineva? — iar eu să tac îi rău, şi să vorbesc şi mai rău, pentru că să tac, la dînsa-i de difăimari, şi catigorii nenumărate au iscodit asupra tăcerii, şi cuvînt lung cum că trebui, bărbat fiind cineva, să vorbască, iar de zic vreodată ceva, zădărăsc focul.

Am zîs odatî cum că să întoarce arhistrîtigul, iar ea apucînd pe arhistrîtig de la amiazi pănă sara, nicicum n-au contenit întrebînd: Dar cu cîţi au ieşit? Cîţi au lepădat? Pe cîţi au prins? şi cu ce chip i-au prins? Taxiarhi cine sunt? Ofiţeri cins-s? Prăzile cîte-s? Cum mergi flota? Dar cine-s triirarhi? Cine-s chiverniţi? Vîslari cîţi sunt?

Probozîndu-o însî eu, şi zicîndu-i că aceste sunt afară de fimeiasca îngrijări, ea iarăş au adaos: Dar tu nu-mi spui cum merg ale moşiei? şi mergi întrebînd păn şi de ciritei şi de cîni şi de viermi! şi mai multe vorbe sunt la dînsa pentru celi streine, decît pentru ale noastre, căci rău să-i spuie cineva şi bine şi rău, fiindcă nasc dintru amîndouî nămol de vorbe.

De acole sari la alta, cum oare au mers astăz crîcimăriţile? Spun că s-au întîmplat nu ştiu ce păgubire bacalilor? Mai bună eşti viiaţa ciobănească! Mă tem să nu cumva lipsască lemnile pitarilor? Zic cum că s-au învinovăţit făcătorii de bani! De aceste, după cum marea varsă, spune şi dîrdîieşti, şi nimic nu lucrează, iar de vorbit, vorbeşti! Iar dacă va şi pipăi vreun lucru, vorba lucrului aceluia, este mai mare pagubă decît a şiderii ei.

Iar de vine vreodată de la feredeu, vai de ploaie cuvintelor! Cîte zîci pentru feredeu! cîte pentru fimei! Care au venit; care n-au venit care făr de slujnici; care cu slujnice; care ave sămn pe trup şi care s-au dus bine fereduită; care ave zbîrcituri pe faţă cari să sulimine pe obraz; care au găsit sopon; care au prăpădit un pantof; care au rădicat poalile feredegiţii; care au dat un ban feredegiului; care au dat mai mult; care mai puţin; care nimic, şi acii ce n-au dat nimic porneşti război. Pe urmă, ca cînd uită cele mai mari, le ia iar din început, aducîndu-şi aminte. Iar eu mă cutremur văzînd că vine alt izvor, îmboldindu-mă de fleoncăiturile ei; şi după cum acei ce sufăr bătăi aştept sfîrşitul pricinii, suspinînd şi blăstămînd însurare, şi celui care întăi mi-au pomenit de fimei!

Iar de mă sîmţăşti oftînd, întoarci sulul şi zîci: Ce lucru din casă nu-ţi place? şi începi catalogu de la perini păn la strachină şi la răzătoare. Toate, i-am zis, sunt bune, numai taci; iar acest „taci“ aduci alt roi de cuvinte. Pentru ce să-ţi tac? Nu cumva m-am născut din proşti? şi numîrî maice şi paramaice, moşi şi strămoşi, pe urmă să suie la al 20-le şi 30-le strămoş, adăogînd triirarhii şi boierii.

Iar pomenire boieriilor, o triimite la tragedii şi începi a ploua, după cum cu cofa, pe cei cari au aflat întăi tragediile, pe urmaşii lor, şi cum s-au mărit lucrul şi ce au făcut fiiştecare, iar eu mai amară pătimesc decît acii cari să pedepsăsc în tragodii(acei ce să teatrisesc) pentru că nu cumva fimeia ştie tace?

Părăile întăi vor sta, decît gura ei. Căci orişice lucru la ea esti pricină de vorbă — de şăd acasă, de mă duc în tîrg, zăbovire, graba slugilor, lipsa, îmbielşugarea, cele de difăimat, celi de nedifăimat, plouare, săcita, iar după ce sfîrşeşti cu limba pe ale noastre, începi pe ale vecinilor, şi, dacî nu mai are ce, povisteşti visuri, ulcătuindu-le pe dumnezăi şi pe acele după cum să pari.

Cuci nu doarme, dar şi noapte de multe ori să scoală şi vorbeşti şi deşi vreodată de nevoi priimeşti somnul în ochi, toate la dînsa dorm, afară de limbă. Iar ea îş face scoposul ei şi mi să face mai supărătoare decît ţînţarii.

Mă videţi, o, giudecători, topit; zîua mă afanisăsc, noapte mă prăpădesc. Urăsc mîncările, urăsc băuturile, fug de viiaţă cari este mai dulce decît toate. Cu mine port vorba ce multă, în suflet îmi zace neplăcerea: răsplătiţi-mi, pentru dumnezăi! Daţi-mi otrava! Izbăviţi-mă de un glas necontenit!

— Şi ce te nenoroceşti atîta, de cei moarte? Ce averi ai prăpădit? Cari parte a trupului tău s-au stricat? În ce mari nenorocire ai căzut, de nu mai vrei să trăieşti?

— Dar tu cine eşti, de le cercetezi aceste? Ce-ţi pasă pentru moartea me? Tată-mi eşti? Frate? Moş? Sau nepot? Tovarăş de neguţătorie sau de moşie? Sau vei da piste vreun rău după moartea me? Şi te-ai făcut împrotivitori celor ce poftesc să moară! O, ce perierghie! Ce? Nici a muri nu eşti slobod în oraş fărî multe cuvinte, o, omule! Au am venit să cei mîncare sau cunună? Aceste sunt a ritorilor voştri celor ce să folosăsc din norod. Mi-i greu să mai trăiesc, să mă duc voi. Ci mă pizmuieşti? şi apoi mă întrebi pentru ce voi să mori? Pentru tine!

Nu mă tulbur şi mă mînii că dreptate, o, giudecători! căci viind la giudecată ca să aflu linişte, aflu pe aceşti de aice mai supărători decît celi de acasă; zîce că nu am pierdut averi, ci? Acesta-i mare rău? Cîţi au suferit mari păgubiri aşteptînd avuţie alta şi au scăpat de sărăcie cu agiutoriul prietinilor! Întreg îmi eşti trupul, o, prietine! Iar sufletul mi s-au stricat şi am pierdut mult mai mult. Plin sunt de dobitoceşti vorbe! Mă războiesc cu nenumăratile lungimi a cultelor! Mă înec de fliarie! M-am înfricoşat de nepotolita gură a muierii! Furtuna muierii m-au biruit, precum marea caicul; nu sunt nebun, dar m-am înăduşit, m-am întunecat.

Aceste nu sunt destuii profasuri spre a-mi ceri moarte? De mi-ar fi murit copil, mi-ar fi mîngîieri, cei cari au pătimit asămine şi s-ar uita măhniciunile la viitoarile bucurii, iar acest rău numai mii mi s-au întîmplat şi nu văd pe nimi de pildă ca să ieu vreo mîngîieri în suflet. De trebuieşti deci ca să mă mîhnesc de viiaţă, mai bini îmi este să nu trăiesc, dacă trebuieşti să umblu oftînd, mai de folos eşti să mă sfîrşesc. La alţii, o, giudecători, alte răle să socotesc, la unii pierdire banilor, la unii a copiilor, la alţii fuga din patrie, la alţii boala trupului, iar mie vorba ce lungă.

Ce paraxei, deci, este? Dacă nesuferind aceasta, de cari mai tari mă supăr, doresc să mori? Nu-i beţivă fimeia me. Căci aceasta ar fi mai mic rău, pentru că de s-ar îmbăta, poate ar dormi, şi de ar dormi, poate ar tace.

Toate la mine, decît aceasta sunt mai mici, toate decît fliaria îmi sunt mai suferite! Aş răbda o fimei îndrăcită, singură răutate, aş suferi-o înarmată, cheltuitoare, dar acest noian a vorbii m-au biruit şi viiaţă mi-au curmat. Spuniţi, deci, cari eşti mai bine, o dată în nenorocire a muri sau de multe ori a fi aproape de moarte?

Îi să zîci pe ce dintăi. Dar eu am păţit cel mai rău nu în puţine rînduri: de multe ori mi s-au răcit trupul, în numile lui Apolon! bătîndu-mî de fliarii ca cu o grindină: de multe ori mi-au lipsit suflare, umplîndu-mă graiurile ei! Socotiţi oare că răul acesta este de suferit, şi aşa fel cum s-au întîmplat acum? Nicidecum, nicidecum.

Cîntăreţ aravicesc esti muierea, încî l-au şi întrecut. Mai guralivă decît turturica, decît coţofana, decît privighetoare: întreci herăria Dodonii căci aceea, lovindu-să ca cu un bici de vînturi, huieşte, iar fiind linişte, taci, iar limba aceştia nu o poate opri nici iarna, nici vara, nici vîntul, nici linişte!

Ci trebui, deci, viiaţă unui om care mergi cătrî dumnezăi pentru neauzite rugăciuni? Căci fiiştecari mergînd la bisărici ceri sănătate în locul jărtvilor. Iar eu ce voi zîci îngenunchind denainte icoanelor?

Asurzire m-aş ruga să dobîndesc, ca una ce singură ea mă poate mîntui de această neplăcerí, sau de nu să va pare aceasta, aş ceri să creascî în urechile meii o groasă ceară, ca doar nu ar pute toate graiurile cu de amăruntul pătrunde, însă dumnezăii neîmplinindu-mi rugăminte, ci sănătos fiindu-mi (precum nu trebuia) auzul, spre scăpări, deci, este moarte, sau aceli cum voi trăi? Unde pitrecînd? În uliţi? Dar cei ce vînd, lăudînd aceli ce vînd şi strigînd ca crainicii, ca şi cînd nu ar agiunge trebuinţa cumpărătoriului să-l aducă la dînşii, mă izgonesc de acolo mai tare decît cum m-ar bate cu pietri. La moşie? şi acolo sunt celi supărătoari, glasul broaştelor, nu ştiu pentru ce, măgari răcnind, boi răgînd, capri brehăind, oi zgherînd.

În Divanuri? Ritorii sunt mai răi decît cucoarăle. O sîngură scăpare, un liman avem, casa, dar şi pe aceasta mi-au umplut-o de iarnă limba muierii şi nicăire nu aflu loc cu linişte. La oşteni s-au închipuit oarecare răsuflare vreme tratarisîrii păcii, iar mii răsuflări de ticăloşii nici dintru o parte. Căci şi de cîte ori s-au bolnăvit muierea, celelalte cîte nu mă supără s-au bolnăvit. Ochii, mîinile, pînticile, picioarile, iar spurcatul glas — cu totul sănătos! Nimica n-au ostenit, n-au amorţit, limba nu i s-au beşicat, curgire graiurilor n-au făcut să-i pici guşterul, nici una din care înăduşi glasul nu s-au supărat. Acelui, deci, om care nu poate trăi nici afară, nici înlăuntru, ce cuvînt şi ce pitrecire îi mai rămîne? Nu a lui Pluton?

— Tu singur eşti pricinuitoriul nenorocirii tale, neînvăţîndu-ţi fimeia să facă acele care-ţi plac, nici îndreptîndu-i năravurile după firea ta. Trebuia să o înveţi, să o sfătuieşti, să o probozăşti.

— Şi cine ar fi aşa de nătărău, carile văzînd, să nu facă acest uşor lucru? Căci nici o zi nu am lipsit, nici un ceas, io nici un menut. Patimii aceasta îi zicem, o muieri! Faci pe megieşi să rîdă. Îmi pominesc fliaria ta întru ocară! Zîci că eşti slobodă? Nu faci, deci, lucruri nevrednice neamului tău. Urmează-mi mie, iubesc viiaţă liniştită, aşa să-ţi placă şi ţie.

Aceste zicînd, sămănam pietri, căci nu ş-au strămutat pravila, ce împotrivindu-să cu cuvintile, m-au tras cu răpegiune! Cunoscînd, deci, că trebui agiutori, rugînd am adus din cei cunoscuţi carii procetisă laudile tăcerii. Iar ea, după cum cei meşteri la armi una pe mulţi strica, zicînd celor mulţi multe, iar pe cielalţi nelăsîndu-i nici să zică, singură pe toţi biruindu-i, pănî cînd de dînsa minunîndu-să, pe mine tînguindu-mă, iar ei ostenind, au fugit.

Văzînd, deci, cum că pe cei vii îi defăima, iar sfaturile celor vechi poate le va băga în samă, tu, i-am zis, de nu te ruşinezi de mine, ruşinează-te măcar de preînţăleptul acela poetic care zîce: „muieri, podoabă muierilor le aduce tăcerea“, iar ea îndată: şi cari este acest poetic? şi a căruia este tată? şi din ce neam? şi cînd au început a faci poemuri? şi cum s-au săvîrşit? şi ziua au cheltuit-o fimeia, şi în loc să-mi folosascî, mi-au stătut dimprotivă poeticul! în loc să oprească fliaria, mai tare au aprins-o!

Stupindu-o, deci, eu şi depărtîndu-mă de izvor, am fugit. Pe urmă, după două zile, iar am început a o sfătui, şi-i zîcém: Că aşa la noi, o, fimei! Trebui să fie tăceri, precum la grieri, bărbatul cîntă (cu toate că şi acesta este supărători, căci cîntă piste măsură), iar pe fimei cîntînd nu o vei auzi. Atunci, apucînd ea cuvîntu cel de pe urmă: Aceştiia, au zis, sunt cei buni grieri, grierii cei din oameni, prietinii cu musele cari iubesc mai bine să cînte decît să mînînce, şi încungiurînd poveste grierilor, au mers pănî sara, încît înecîndu-mă, m-au făcut să las sfaturile, dar în faptă să caut a pedepsi pe nebiruita, cari întrece pe celi mai guralivi păsări.

Aşadar, o ţînem cu mîinile, spuindu-i c-oi s-o bat, dar cum încî nu tace ci striga, rîdicîndu-i poalile, i-am astupat gura, find însă că odată i-am distupat-o, socotind că să va fi diortosit, foc piste foc am aţîţat! Căci după cum cei ce opresc izvoarăle, pe urmă lăsînd stavila, fac mai mare curgire, asămine şi eu, puţin oprind glasul, mai mare am pricinuit curgire, încît puţîn n-au răsturnat casa răcnind şi cu desime cuvintelor întrecînd ninsoare.

Fiind deci că toate prin care socotem să o supui, n-am adus lucrul spre mai bine, dar mult spre mai rău, ce mă voi face? Unde voi scăpa? Ce dizlegare voi afla a nenorocirii? Dar, zîci cineva din orăşeni, leapădî-ţi fimeia, căci nu o vei mai auzi vorbind. Înţălept este a lepădării chipului de ascuţită minte şi pe mulţi înşalî: omule! înadins grăieşti, ori în şagă? Căci dacă luînd în rîs vremea cuvintelor la moarte, nu eşti de giucărei: iar daca o zîci dintru adins, să ştii că greşăşti piste cale.

Să socotim, deci, într-acest chip: eu acum voi să mori cu hotărîre divanului, muierea însă acasă vorbeşti cu sîne sau cu păreţii sau cu vîntul, sau cu altăceva aceasta pe mine care nu sunt acolo nu mă supără nimica, căci nici să audi, nici să vedi, nici strigă, nici răcneşti. Căci nu esti pravilă la cuvintile celi pentru moarte ea să s-arăte, iar dacă ar fi fost aceasta să mă giudec cu ea pentru dispărţire, ar trebui să spui celor ce şăd că pătimesc, şi giudecata ar fi în douî şi ei şi mie, şi avînd ea slobozănie a fleoncăi, defăimînd, bine ştiţi, pe ascultători, şi taxisul lor răpindu-l şi apa me întrebuinţîndu-o ea, atîte ar zîce făr răsuflare, trăgînd şi vîrsînd cu grămada vorbe, încît să mă prăpădească şi de-abia m-ar pute scoate giumătate mort de aice! Deci, de-un aşa rău fug ca să nu mă giudec împreună cu dînsa, ce fîrî dînsa.

Dar altă ascultaţi: de ar fi trebuit să mă dispărţesc de fimei cu hotîrîre giudecăţii, aceasta ar fi mai mult nenorocire decît norocire. Căci cum aş suferi pe rudile fimeii ocărîndu-mă, probozîndu-mă, altile piste altile născocind, unul strigînd înlăuntru, altul încoaci şi încolo răcnind, stînd, împregiurîndu-mă, catigorisîndu-mi linişte, numindu-mă nepipăit şi nerîzători, şi numindu-mi viiaţa deosăbită de a altor oameni?

Iar aceli ce le-ar faci muierea, cine ar fi aşa de fier, tare ca diamantul, care să nu le sîmţască. M-ar urma de la giudecată, luîndu-mă de strai, trăgîndu-mă, întorcîndu-să, zicîndu-mi numile dumnezăilor pe rînd, şi pe iroi, şi pe aceştia numindu-i, stelile, vînturile, stîlpii, temeliile. Iar vîrîndu-mă în vreun loc strîmpt, aş răcni straşnic, rădicînd pe megieşi în glasul ei. Pe urmă, puindu-să în uşă, m-ar poliorchisi cu de-amăruntul, nelăsîndu-mă să ies, strigînd să stau înlăuntru. O zi de vară aş suferi pentru dispărţire, auzind ades: uşa huieşti, bate o rudă a fimeii, aripi mi-ar trebui, fiind tulburat, şi întrebat pentru celi făcute, deci ca să nu fie aceasta, mori. Numască-mî muierea şi oricine vre greu.

Daţi-mi dar, o giudecători, daţi-mi facire de bine! Trimetiţi-mă în grabă la ce desăvîrşit linişte! Împreunaţi-mă cu cei duşi, cu răposaţii, cu cei ce nu simţesc! Căci cum nu-i fericit cînd acel ce să duce pe năsălii, fimeile bocindu-să, rudile tînguindu-sî, el nu aude nimica? Pentru că dacă de a dormi cineva este cel mai mare bine a vieţii, cum nu-i io mult mai cinstit cel care încî nici simţeşti?

Gătească-mi, deci, cineva acum otrava, gătească-mi buna băutură! Dar aceasta mai întăi: să tacă cel ci mi-o va închina! Nimica să nu zică de dînsa, nici să vorbascî pentru feliul otrăvii. Curat să fie darul de huiet şi de tulburare. Mai hotărîţi-mi încî, pentru dumnezăi, şi aceasta după moarte, să nu văd pe muieri cînd o vorbi, nici cînd va trebui să mori, ea să-s vadă plîngînd sfîrşitul meu, căci nu va plînge după legea muierilor, nici să va boci, dar va vorbi şi va ritoresi, şi-mi va face mergire cătră moarte cumplită, să-s depărtezi de băutură! Sî-s depîrteză! Caute om de piatră care să poată suferi această neplăceri!

Iar eu voi zace în pămînt, neauzind nici un glas! Dulce este, o giudecători, să dobîndească cineva lumina şi să-s bucure de ea, dar mă lipsăşte de toate aceste muierea, şi cu aceşti ce faci, şi cu aceli ce va faci, căci socotesc cum va fi ea la limbă cînd va fi îngreunată, cînd va fi aproape de naştire, şi cînd va naşte, iar de-mi va naşte mulţi copii, şi aceştia îi vor sămăna, şi arătîndu-mi a cui sunt, cum voi trăi, împregiurat fiind de o aşa horă?

Nici pic mi să va deosîbi căsuţa me de rădiurile prin cari neamurile păsărilor zboară cu sunet! Iată cu cîtă stricăciune m-am stricat, multe vorbesc, am sămănat muierii, lung cuvînt am zis. Dar acesta va fi cel de pe urmă. Căci eu de acum pe nime nu voi mai auzi, nici altul pe mine. O, fericită zi! O, aducătoare de slobozănie! Mă duc cătrî cei de gios. Cătrî cei ce nu vorbesc, voi dobîndi un loc plin de linişte ...

Dar acum, făr de vesti aud un cuvînt huind, de care mă tulbur, zic că şi acolo sunt huiete, şi lucruri şi judecători, şi giudecăţi acelor ce să duc, strigări a morţilor şi voroave. Mă tem, deci, mă tem, nu fugînd de aice de muieri, după puţin să mă întîlnesc cu ea gios, şi va fi trebuinţă iar s-o aud vorbind, dar acele să prepun, aceste însă să cunosc, deci protimisăsc ce neştiută, decît aceşti ce să văd, mai bine, deci, pentru siguranţie este să fac o rugăciune.

O, dumnezăi, toţi şi toate, de este vorba între cei morţi, binevoiţi a da ca muierea să agiungă într-o adîncă bătrîneţi, ca să dobîndesc în iad mai multă odihnă! Dar poate eu sunt pricinuitorul rălilor mele, căci trebuia, luînd cuţitul, să fac acel vestit lucru, să-i tai limba căci poate şi acel ce va lua-o nu va pute suferi o aşa guralivă muieri!

Doamne-ajuta.