Pene de Cal

Stiti obiceiul ala prostesc de-a traduce titlurile filmelor ? Falci III ? Extraterestrii ? Clubul de Bataie ? Mnoa, in acelasi spirit vom vorbi astazi despre Pene de Cal, un film din 1932 in regia lui Norman McLeod cu Thelma Todd si David Landau ca garnitura pe linga fratii Marx (Groucho, Harpo, Chico zi Zeppo, creditati in aceasta ordine pe genericul original si nu cum noteaza imdb).

Ce sa vorbim despre el ? Pai, in primul rind sa spunem ca nu-i, de nici o culoare, o comedie. Initial a fost, asta erau toate filmele cu fratii Marx in epoca, comedii. Chiar comedii cu accent pe o, am putea spune, in genul chestiilor pe care le fac astazi Rowan Atkinson si Eugene Carrey. De fapt Alfred Hawthorne Hill le-a fost un soi de continuator pina spre sfirsitul mileniului trecut (si Tanase un fel de imitator, in unele parti, daca e sa fim cinstiti).

Ei, dar iata c-a trecut timpul si-a spalat amuzamentul de pe slapstick-ul si gag-urile lor. Nu-ti mai vine sa rizi, astazi, la alea. Recent o amica imi confida ca nu mai poate privi cinci minute de Chaplin sau Stan&Bran la rind c-o apuca toate depresiile. Probabil ca vi-e familiara situatia si dumneavoastra.

Asa incit, nu-i o comedie dar este o borna kilometrica. In sensul cel mai pedestru, putem, cei mai vizual culturalizati si cultural vizualizati dintre noi, sa desprindem clar ultima suflare-a vodevilului in filme de-astea, precum putem distinge tot soiul de constructe si artefacte, functie de cit de adinc reglam microscopul ochiului sa priveasca-n urzeala. Este o piesa de arheologie, utila pentru a intelege istoria si evolutia lumii, chiar daca nu mai poate fi utilizata in scopul in care-a fost initial creata. Un fel de telefon de-ala vechi, cu dinam.

Si, permitindu-ne astfel sa intelegem, ne permite sa ne speriem. In primul rind, stiti cum se tot zice ca vai, dar oamenii devin tot mai incapabili de atentie, se extinde macabra aflictie de-i zice ADD ? Pai ia priviti la filmul asta si spuneti-mi ca maimutoii care rideau la asa ceva in 1932 nu erau macar de vreo 15 ori mai ADD decit cei moderni, care daca s-ar confrunta cu pelicula probabil ca s-ar scarpina uimiti in cap. Ei ? Ce ADD mai e si asta ?

Adevaru-i ca mintea omului a devenit mai capabila sa priveasca in adincime, sa priceapa, sa aranjeze, sa sorteze, sa aleaga, glumele cele mai reusite de acum 80 de ani sunt totusi destul de slabute pentru standardele din 2010.

Dar pe de alta parte, anumite chestii... anumite bucatele... anumite intepaturi... vai doamne cum dor ele. Ce depresie te apuca, dragulita Doamne, pentru ca iata, lumea moderna a devenit si mult mai capabila sa se minta, sa se anestezieze, sa se orbeasca si sa se mingiie singura. Si e si normal sa fie asa, la halul de mizerie in care traim astazi, tot mai inghesuiti, tot mai flaminzi, tot mai pauperi pe-o planeta tot mai imbicsita si tot mai jegoasa de numarul nostru nesfirsit, iata ca nu ne ridicam decit prin elite la nivelul mediu de viata de-atunci.

Dar reusim sa nu observam asta, reusim sa nu vedem, de dupa ecranul iPad-ului ca ne revin cam doua oridine de marime mai putini metri patrati pe cap decit le reveneau alora, ca suntem cu cinci ordine de marime mai disperati si cu zece mai dependenti, ca habar n-avem sa cintam la harpa si nu tinem prin buzunare luminari aprinse la ambele capete... oho, vai de noi.

Cam asta. Un film trist si vinzolit care ne aminteste, daca avem chef, cit de mult am pierdut, si cit de adinc ne-am afundat.

Horsefeathers!