Ma critica deci ma uraste!

Majoritatea pustimii la virsta adolescentei crede sau macar afirma ocazional ca parintii/mama/tata/fratii mai mari/profesorii/lumea ii uraste!!!

Nu neg ca-i perfect posibil in principiu ca unii profesori sa-i urasca pe unii scolari, chiar daca ideea se bazeaza pe acceptarea teoriei socant de improbabile ca profesorilor le-ar pasa de-aici si pina acolo de unul din cei x sute de mucosi din generatia prezenta, perfect indistincti de mucosii generatiilor precedente. Sa zicem ca se poate si asa minune.

E chiar probabil ca fratii sa-si urasca fratii, mai ales la virstele copilariei si eventual chiar si adolescentei dintr-un motiv simplu : au a imparti resurse, si asta-i cam principala sursa urii, cit si motivul evolutionist pentru care ea exista, pina la urma. Totusi, aceasta ura e cu atit mai intensa cu cit problema partajului se pune mai acut, si deci ea e manifesta intre fratii de-o virsta in mai mare masura decit intre fratii mai mari si ai' mai mici. Iarasi, nu zic ca-i imposibil, dar pare o interpretare exagerata, statistic vorbind.

In fine, parintii pot, sigur ca da, sa-si urasca copii, dar in general s-ar intimpla din aceleasi motive si pe aceleasi filiere ca si-n cazul fratilor, de la resurse adica, si deci e mult mai probabil ca ura respectiva sa se manifeste inainte de nastere decit dupa ea, si e de-a dreptul improbabil sa se nasca ea brusc in mintea adultilor dupa 16 ani, fix la momentul la care mintea copiilor ajunge sa-si puna niste anumite probleme despre lume si viata, pe care se apuca sa le rezolve dupa puteri (adica gresit in moduri previzibile si amplu documentate deja).

Propun ca explicatie alternativa ceva construit de la urmatoarea modelare simpla : daca idealul e reprezentat de un cerc, atunci sfaturile/indicatiile/semnalele proprietarului (adica parinti, frati mai mari, profesori etc) asupra obiectului posedat (adica plinsul in discutie) se impart in doua categorii : atita timp cit obiectul se plaseaza excentric, semnalele vor indica centrul corect. Odata ce obiectul se plaseaza in centrul corect, semnalele vor indica diferenta intre perimentru cercului considerat drept ideal si perimetrul cercului asa cum este el masurat de posesor asupra obiectului posedat.

Ca atare, pe masura ce competenta obiectului posedat creste, cantitatea de semnalari negative creste si ea (proportional cu cresterea perimetrului cercului real al obiectului). Cu cit stii mai multe cu atit trebuie sa inveti mai multe, si cu atit poti sa inveti mai multe, ca ai mai mare suprafata pe care sa poti cladi.

Undeva in jurul virstei adolescentei se petrece ruperea, pentru ca obiectul posedat observa ca evolutia semnalizarii este o functie de timp crescatoare neintrerupt, si extrapoleaza ca ea asa va si ramine. Indeobste, daca experienta ne invata ceva, aceasta revolta se petrece la scurt timp inainte de finalizarea educatiei, moment in care pe de-o parte incarcarea e maxima, si pe de cealalta parte frica de necunoscut e minima (pentru ca obiectul posedat masoara si el, fara sa fie neaparat constient, distanta intre cercul perfectiunii si cercul pretentiilor maximale ale posesorului, acesta din urma desenat in figura noastra cu linie punctata), ceea ce-i oarecum ironic.

Parte din problema este ca pentru multi posesori modelul educatiei e construit defectuos, pornind de la ideea ca orice cerc interior cercului asteptarilor este o scadere, o lipsa, o dauna, ce trebuie neaparat corectata, de indata, in timp ce "perfectiunea" e privita ca un dat, ca "normalitate". E adevarat ca e "normal" ca o persoana sa stie inmulti si imparti in cap, atita doar ca... nu e comun deloc, poftiti si intrebati pe strada daca nu ma credeti pe mine. Si e cu atit mai putin "normal" ca o persoana sa stie inmulti si imparti in cap daca persoana aia are doisprezece ani, si daca in plus mai are si de luptat si cu cine stie ce dificultati ori lipsuri la cutiuta, e cu inca atit mai putin normal.

Totusi, nu-i nici benefic nici de dorit ca posesorii sa renunte la acest model, el fiind deja amplu dovedit in practica drept mai productiv decit modelele alternative, bazate pe "intelegere" si alte minuni inexistente in realitate. E mult mai benefic si mult mai de dorit ca obiectele sa inteleaga ca semnalizarea nu-i o manifestare a urii cit dimpotriva a atentiei, care atentie e un semnal pozitiv in toate cazurile, si-ar trebui in principiu sa fie si suficient in pozitivitatea lui.

Bineinteles, nu-i chiar simplu, ca i se cere tocmai verigii slabe sa patrunda niste chestii intr-un moment de criza, dar in principiu problema se poate macar ameliora folosind cu inteligenta timpul : intrucit stim ca dupa toate probabilitatile criza va surveni aproape de margine, nu ne revine decit sa predam lectia asta de fata cindva inaintea momentului respectiv.

Pe de cealalta parte, multe sisteme sociale functioneaza pe dipolul criza-explozie, si a impiedica criza se poate dovedi pina la urma contraproductiv : tot asa cum conurile unor specii de pin de pe continentul american au nevoie de caldura focului pentru a elibera seminte, si impiedicarea incendiilor ierbii ameninta semnificativ perpetuarea lor, tot astfel "criza de maturizare" poate fi vitala dezvoltarii sanatoase a individului, si impiedicarea ei poate rezulta in patologic.

Pe scurt, cunoastem tot felul de chestii complicate, care ne pun in situatia exquisita de-a fi incapabili sa decidem cum e mai bine. Este c-o meritat efortul ?